Așteptări înșelate
Încă din primele zile ale anului 1990, apărea la televiziunea așa zicând eliberată, un tânăr în ținută sport, emanând energie, încredere și entuziasm, bun vorbitor, expresiv, impetuos, vorbitor de limbi străine, cultivat, rafinat. Avea să devină un carismatic prim ministru pentru scurtă vreme. Retorica sa era una mobilizatoare și părea constructivă. Numai că, am început să ne punem unele întrebări, când l-am auzit la radio, vorbindu-le muncitorilor de la Fabrica de camioane din Brașov, îndemnându-i să nu se neliniștească, pentru că sunt prea bine calificați și viitorul uzinei lor este asigurat (mai avea puțin și folosea clișeul” viitor luminos”). Viitorul uzinei a fost, într-adevăr, asigurat. Apoi, i-a îndemnat pe nenumărați oameni ai muncii să se pensioneze dacă doresc pentru că, nu-i așa, fuseseră terorizați ani de-a rândul de dictator. Mulți au făcut-o. Ca să constate peste două luni, cum colegii lor rămași în activitate au salariile substanțial mărite. Altfel spus, pensionații la cerere s-au păcălit. Apoi, a lansat faimoasa exprimare cu industria românească=fier vechi, fără nici o distincție. Apoi, a avut o atitudine destul de întortocheată față de copiii lui Ceaușescu alături de care, de fapt, copilărise. Apoi, D-sa domnul Petre Roman, alături de o serie de personaje foarte active și vocale (fiecare în felul lui, alt tip de rafinat), au lansat” adevărata social-democrație”, prin încropirea unui partiduleț pe numele lui, PD. Peste puțin, acest partiduleț a apărut într-o combinație ciudată alături de partidele istorice grupate sub sigla CDR și alături de UDMR, într-o succesiune de formule guvernamentale agitate, convulsive, febrile, haotice, zguduite de alte mineriade, cu devalorizări apocaliptice ale cursului de schimb, sub oblăduirea eternului de atunci și pururea, Mugur Isărescu. Președintele partidulețului a ocupat în acest răstimp funcții dintre cele mai înalte în stat. Apoi, a fost înlăturat de la conducerea partidulețului de cel mai mare admirator al său care, pe vremea aceea, nu era lăcrămos. Mai înainte, partidulețul intrase pe ușa din dos în Internaționala Socialistă, printr-o căsătorie din interes cu fostul PSDR (alt partid istoric) și și-a faultat în Europa ani de zile fratele, PSD, pe motiv de neocomunism, dar mai ales pe motiv că nu încăpem toți. Apoi, personajul nostru a dispărut treptat. Probabil că își jucase ce rol avusese de jucat și, prin analogie cu fostul lui partiduleț care într-o noapte cu lună plină s-a culcat pe stânga și s-a trezit pe dreapta în miezul doctrinei populare, s-a orientat și D-sa mai spre dreapta, devenind un distins, onorabil și probabil venerabil membru PNL. Îl vedem și îl auzim și în zilele noastre autoadmirându-se ori de câte ori vine vorba, pentru prestația de prim ministru, semn că și-a îndeplinit misiunea. Într-adevăr, a deschis căi largi, adevărate magistrale pentru tot ce a urmat: devalizarea accelerată a țării și precarizarea situației sociale și profesionale a celei mai mari părți a cetățenilor ei.
Dezamăgirea noastră provine din aceea că, parcă așteptam altceva. Nu a fost să fie? Sau nu a fost programat să fie?
Dar ce importanță poate avea dezamăgirea noastră?
Adevăratul mare dezamăgit de” facerea noii lumi” pare a fi chiar D-sa domnul Ion Iliescu. Singura noastră problemă (nesemnificativă, de fapt) este că pentru noi, D-sa domnul Ion Iliescu este cea mai mare dezamăgire. Nu din motivele îndeobște vehiculate și clamate de cei mai înverșunați contestatari ai D-sale. Ci din următoarele motive.
Nu suntem dezamăgiți că D-sa s-a înșelat în privința adevăratelor trasee prestabilite sau fixate din mers ale D-sale domnului Petre Roman. Suntem dezamăgiți pentru că în perioada 1990-1996, D-sa domnul Ion Iliescu a fost personalitatea cea mai influentă în România, cu un suport popular de care doar actualul USL s-a apropiat. Și, în atari condiții, totul putea să decurgă altfel. Atunci se puteau stabili strategii pentru cel puțin două decenii pentru învățământ, sănătate, economie, privatizare, sisteme de asigurări sociale. Nu s-a întâmplat așa și am avut o evoluție dezordonată, convulsivă. D-sa domnul Ion Iliescu avea puterea să stabilească un traseu ordonat prin legi și norme al îmbogățirii în timp și nu peste noapte, a acelora care meritau să se îmbogățească și al trecerii la economia concurențială. D-sa putea să stabilească matricile echilibrului între privat și public. Putea să stabilească mai clar separarea puterilor în stat, prin Constituție. Nu a făcut nimic din toate acestea. Nu a știut sau nu a putut sau nu a vrut. S-a mulțumit doar ca, din când în când, să vitupereze capitalismul de cumetrie. Relativ spectaculos, dar prea puțin! (O serie întreagă de analize comparative ne arată că în alte țări foste comuniste, cum ar fi Ungaria, Polonia și fosta Cehoslovacie, tranzițiile acestea au fost mult mai puțin frenetice, deci mult mai controlate, deci mult mai coerente. De ce, oare?).
Toate celelalte dezamăgiri au fost, prin comparație cu cele de mai sus, moderate, căci nu porneau de la așteptări majore.
Nu am fost chiar dezamăgiți de evoluția partidelor istorice, pentru că aveam îndoieli cu privire la expertiza lor politică. PNȚCD nu este pentru noi nici o dezamăgire, pentru că nu am așteptat nimic. O mirare însă ne stârnește de la începuturi până azi și în continuare, PNL.
PNL ar putea face obiectul unui îndelungat consult psihanalitic-politic (admițând că există așa ceva) foarte interesant. Un partid care s-a lăsat și se lasă în continuare penetrat și fecundat de tot felul de elemente incongruente cu istoria și blazonul acestui partid. Această fecundare repetată a născut în destule rânduri tot felul de persoane cacofonice din perspectiva liberalismului: de la Valeriu Stoica la Theodor Stolojan, de la Mona Muscă la Mihai Răzvan Ungureanu și Teodor Meleșcanu, la fosta familie Săftoiu din care a mai rămas unul, până la Petre Roman sau chiar Sorin Roșca Stănescu sau până la tot felul de nou veniți cu pedigree PD, adică Băsescu (aceștia din urmă ar fi încă, din ce înțelegem, prin prisma unui raționament halucinant al PNL, un fel de rezervă de cadre până când, spunem noi, se vor demasca singuri, ca și unii din predecesorii lor enumerați mai sus). Ținând cont de inepuizabila disponibilitate combinatorie a PNL, nu ne-am mira dacă am afla că ne aflăm în plină desfășurare a unui pact de neagresiune, foarte elegant de altfel și foarte bon ton, Crin Antonescu-Traian Băsescu. Prea mulți șantajabili lipsiți de protecții oculte și prea puțini șantajabili intangibili în PNL. Și apoi, faimoasa solidaritate doctrinară de dreapta, poate fi ea vreodată neglijată? Undeva trebuie aflat un echilibru, fie el și precar.
Dincolo de toate aceste nedumeriri cognitive (termenul exact ar fi disonanțe cognitive), principala dezamăgire este aceasta. Față de ea, tot ce am indicat până acum, ar putea fi considerate dezamăgiri sectoriale, parțiale, deci superficiale, nu însă și vindecabile.
Așteptarea noastră supremă, cu siguranță deformați de lecturi și mai puțin atenți sau incapabili de a recepta realitatea întrutotul concretă, paralelă cu lecturile, mult prea naivi și cu totul neînțelepți, a fost aceasta.
Am așteptat ca destinul nostru personal și colectiv, începând cu anul 1990, să se afle în mâinile, în mințile, în abnegația și în altruismul profesional, patriotic și moral ale unor alți Kogălniceanu, Alecsandri, Maiorescu, Spiru Haret, Caragiale, ale unei alte Școli Ardelene.
În locul lor, am avut un ghiveci cuprinzător. Liniile a 3-a, a 4-a, a 5-a din PCR, UTC, Pionieri, Sindicate, procuratură și ce-o mai fi fost din toată țara, dar în primul rând din București și Cluj-Napoca. Li s-au adăugat o serie de persoane cu pedigree, dar care au conviețuit relativ decent cu PCR, mai ales începând cu anul 1963. Cărturari, care au devenit cărturari, beneficiind atât cât s-a putut de ce putea să le ofere vechiul sistem și care și-au văzut de treaba lor, nu de vocația lor. Rezultă că vocația lor nu există. Tot felul de oameni declarați de stânga, acumulând averi presupus fabuloase (să îi enumerăm oare pe un Miron Mitrea sau Adrian Năstase sau Viorel Hrebenciuc sau Radu Berceanu – lista este departe de a fi epuizată)?
A mai fost și basmul cu societatea civilă. Cu Grupul pentru Dialog Social. Cu drepturile omului. Apoi, unii membri au dorit puterea. Și au obținut-o și încă mai au o marjă de influențare. Dar câtă dezamăgire produce o distinsă Monica Macovei! Pentru noi, nici distinsa doamnă Renate Weber nu este prea departe. Câtă dezamăgire etică provoacă personalități cu adevărat valoroase, precum Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu sau Mircea Cărtărescu. Și încă mulți alții. Dezamăgirea pe care ne-o provoacă jocurile lor subtil sofistice, învăluite în fastuoase trimiteri bibliografice, calibrate fără greș în grila costuri-beneficii (proprii), fără ca ei să creadă cu adevărat în persoanele cărora le împrumută prestigiul și discursul lor frumos înveștmântat (sunt mult prea subtili, mult prea culți și mult prea inteligenți, ca să cumpere orice fel de castraveți), aproape că ne face incapabili să le mai citim operele.
Ce boicotare (și câtă disprețuire) imposibil de descris cu vreun epitet, a unei întregi istorii, a unei întregi culturi, a unei întregi națiuni, a unei întregi demnități!
Există însă, pe de altă parte, o grupare coerentă cu sine, cu trecutul ei cultural și istoric, cu țelurile ei. Este gruparea (căci partid, conform legilor în vigoare nu este), UDMR. Susținem aici răspicat că UDMR reprezintă o lecție și o palmă usturătoare pentru noi. Solidaritate, credință, tenacitate, inteligență, consecvență până la fixism, agresivitate atent cântărită și cooperare și mai atent cântărită, capacitate de a face lobby, capacitate de a cânta pe mai multe voci aceeași temă în atingerea unui țel istoric pentru ei, nu și pentru noi. Refacerea Ungariei Mari. Și ce dacă nouă nu ne convine? Și ce dacă noi nu suntem de acord? Și ce dacă noi gândim altfel? Și ce dacă, în realitate, ei ne disprețuiesc? Ei sunt capabili să se organizeze și să-și urmărească scopurile. Și, ori de câte ori au avut ocazia, intonând convingător dublul limbaj, au obținut ministeriate care aparțin sferei securității naționale prezente și viitoare, adică Ministerul Sănătății. Iar noi, în goană după complimente legate de toleranță, înțelepciune, generozitate, le-am acordat.
Ca să încheiem, ne-am putea raporta la o vorbă scrisă de Montesquieu, tocmai în secolul al XVII-lea. “Nu-i cer patriei mele – scria Montesquieu – nici pensii, nici onoruri, nici decoraţii. Mă socotesc din belşug răsplătit de aerul pe care îl respir. Aş dori doar să nu se strice”.
Întrebarea este dacă nu cumva aerul s-a stricat prea mult de peste două decenii încoace…
C.F. POPESCU