Casa Monteoru (Exclusivitate)
Casa Monteoru, unul dintre cele mai bine reamenajate și restaurate monumente istorice din Centrul Vechi al Bucureștiului.
Având o istorie care datează de la finalul secolului 19, construită mai exact de Alecu Niculescu și cumpărată de un personaj remarcabil al aristocrației, Grigore Constantinescu-Monteoru, magnat al acelor vremuri, de pe urma afacerilor sale în domeniul rafinării petrolului.
Însă, pe lângă businessmanul care era Grigore Monteoru acesta era și un excentric în ce privește designul, alegând să decoreze casa cu ajutorul faimosului arhitect din acele vremuri, Ion Mincu, într-un stil eclectic francez, cu plafoane pictate în stuc și lambriuri din esențe rare.
Saloanele mari cu oglinzi aveau pereții tapisați cu mătase franțuzească, iar mobilierul era adus de la Paris și Viena.
În ce privește parcul din fața casei, Grigore Monteoru fiind admirator al artei antice, decorează grădina cu statui aduse din Grecia care reprezentau siluete ale personajelor mitologice feminine, Afrodita și Hera, la fel de inspirat ca vecinii săi, personalități precum Guță Vernescu și Alexandru Lahovary.
Casa Monteoru are probabil una din cele mai vaste istorii care se prelungesc atât prin rolul ei ca și gazdă a delegației Poloniei, din 1923 până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.
Din 1945, Casa Monteoru nu mai aparține fiicei lui Grigore Monteoru de care se bucurase pe o perioadă scurtă de timp, deoarece Armata Roșie a vizat clădirea, mai apoi forțând-o pe Elena Catargiu (fostă Monteoru) să semneze actele prin care accepta să doneze casa pentru a îi oferi proprietății rolul de sediu al “Asociației Române de Legături cu Uniunea Sovietică”.
Nu a durat mult însă până casa a devenit naționalizată și, din sediu politic devine un sediu cultural, casa urmând să ofere rolul nou și de durată de sediu al Uniunii Scriitorilor din România.
Mai apoi, în 2010, Tribunalul București a decis să restituie imobilul moștenitorilor familiei Monteoru, anume Ioana Angelescu. Desigur, Uniunea Scriitorilor a atacat în instanță această decizie, procesul desfășurându-se pe o perioadă de 3 ani, ca mai apoi rezultatul final să fie că scriitorii și-au luat rămas bun de la locul lor de întâlnire, printr-o manifestație festivă, în Sala Oglinzilor, organizată de președintele Nicolae Manolescu.
Noua proprietară, Ioana Angelescu, inaugurează un restaurant cu terasă în incinta casei, care mai apoi devine o locație importantă a evenimentelor culturale din București.
Primul meu contact cu Casa Monteoru este unul destul de recent, în octombrie, anul acesta, am avut oportunitatea de a participa la o petrecere de muzică electronică în grădina casei Monteoru, alt epitet decât fabulos nu poate descrie peisajul în care am intrat, e un element perfect care îmbină prezentul și trecutul.
Din momentul în care am intrat pe poarta incintei credeam că pășesc într-o bulă spațio-temporală care mă transpune în perioada interbelică, iar tot acest efect era indus de grădina, statuile, veranda și ușa de intrare în casă, mă simțeam ca și cum aș retrăi fiecare moment din istoria proprietății, de la caleștile care treceau prin fața porții până la pașii soldaților sovietici care intrau în incintă.
Nu eram foarte atent pe unde mergeam și fără să vreau am intrat în casa pe o ușă cu accesul interzis, dar eu nu am realizat pe moment acest aspect, eram uimit de întregul interior, cu bolțile care indicau un efect al unui tavan ce nu se mai termină.
Însă visul a luat sfârșit în momentul în care unul din membrii staff-ului m-a întrebat dacă caut pe cineva, iar eu am răspuns buimac numele persoanei pe care era făcută rezervarea la eveniment.
Mai apoi, am reușit să fiu condus la masa unde trebuia să mă alătur prietenei mele, muzica încă nu a început iar eu am avut timp să mai explorez elemente ce compuneau grădina – un zid relativ înalt, alături de o scară care urca la nivelul superior al clădirii, îmi sclipeau în fața ochilor, alături de dj booth-ul la care avea să își desfășoare activitatea în seara acea Herodot, unul din consacrații DJ români de micro-house.
Muzica începuse și vedeam lumea cum dansa în peisajul tipic bucureștean, cu elemente ale prezentului, în acest caz tinerii și muzica deveniseră elemente din trecutul îndepărtat.
În spatele gardurilor grădinii, puteam vedea câteva fărâme ale apartamentelor decorate într-un stil cubist, tipic perioadei comuniste. Atmosfera creată de muzica lui Herodot electriza toată lumea, era un amalgam de naționalități și vârste, ba chiar și specii, deoarece nu o dată am văzut un câine alăturat stăpânului său la o masă sau chiar pe ringul de dans.
Pe perioada serii, cu o mică mirare față de cum îmi cunoșteam persoana, poate cu ajutorul a multiple pahare de Jaggerbomb, m-am împrietenit cu un grup mai mare de studenți francezi, care, asemenea mie, admirau atât peisajul interbelic dar și combinația muzicii moderne vibrând între statuile antice.
Petrecerea din acea seară ploioasă de octombrie și atmosfera casei Monteoru mi-au provocat un sentiment de „Gavrilescu la țigănci”, atemporal. Vizual, introdus în perioada interbelică, iar auditiv, într-o viziune futuristă.
Oancea Istvan Cătălin
Jurnalism Hyperion