BUCUREȘTI Cronică de buzunar DE REȚINUT LIFE & STYLE Noutăți Recomandări ULTIMA ORĂ 

„CRONICĂ” DE BUZUNAR (note de vizionare)

Exclusivitate

ȘI BEȚIVI, ȘI MINCINOȘI

(Drunk parents – Fred Wolf, 2019)

sau  „Impresii de la o comedie la care nu am râs”

Am intrat la acest film cu speranța firească de a mă distra, de a mă binedispune, de a mă alege cu o porție zdravănă de râs, așa cum ne asigurau că se va întâmpla toate promo-urile ce l-au precedat, în care ni se vorbea despre o comedie spumoasă, plină de situații hazlii, declanșatoare de hohote de râs greu de stăpânit. O garanție în plus pentru acest lucru păreau a fi și cei doi actori renumiți, de pe afișul filmului, Salma Hayek, care a mai făcut figură onorabilă și în alte comedii și Alec Baldwin care, deși mai rar în comedii, a fost întotdeauna o prezență distinsă și agreabilă pe marele ecran. Dezamăgire totală, însă! Cu excepția câtorva zâmbete ezitante pe care rareori ni le-au provocat cei doi actori în tentativa lor cel mai adesea ostentativă și plină de asprimi, de a ne face să râdem cu orice preț, filmul nu ne-a oferit emoțiile sperate ci, mai mult chiar, a reușit să întristeze creându-ne oarece disconfort pentru că pe ecran se petreceau, de fapt, lucruri de mare dramatism: a fi asaltat de creditori, a-ți pierde casa și bunurile proprii, a fi marginalizat în grup, riscând să-ți fie compromisă chiar propria-ți identitatea nu sunt situații provocatoare de haz ci, dimpotrivă.

Dar chiar și astfel de situații dramatice, atunci când sunt abordate în cheie comică, cu talent și pricepere de către autori (scenarist, regizor), pot stârni râsul, cum știm din binecunoscute comedii de altădată; aici însă, frâiele atelajului regizoral au fost scăpate din mână și ceea ce într-un final se poate vedea pe ecran este o peltea cu multe lungimi care cel mai adesea  plictisește și indispune. Pândind cu înfrigurare momentele hazlii care întârziau să mai apară, în timpul proiecției m-am suspectat de lipsă de sensibilitate, m-am temut că este posibil ca unele nuanțe ale acțiunii să-mi fi scăpat doar mie, cei de lângă mine recepționându-le totuși. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta mea. Nu râdea nimeni. Deodată, în liniștea care domnea, au țâșnit chicotelile zglobii ale unei tinere căreia probabil că partenerul cinefil tocmai îi administrase o porție zdravănă de gâdilături. Toți am izbucnit în râs, la unison. Un trecător din afara sălii, auzindu-ne cum râdem ar fi putut concluziona că filmul la care asistam ajunsese într-un moment comic de mare haz. Fals, căci râsul nostru n-avea nicio legătură cu ecranul…

Genul comic nu e simplu. Cine se încumetă să convingă pe tărâmul comediei cinematografice are nevoie de un talent aparte, de o dotare interioară specială. Și nu oricui îi este dat să reușească. Acum să nu se creadă că, intrat în sală, eu mă așteptam să văd un film de calibrul celor făcute de marii regizori Blake Edwards (Petrecerea, 1968), Billy Wilder (Unora le place jazzul, 1959) ori Mel Brooks (Comedie mută, 1976), dar măcar o comedie ușoară în genul celor făcute de Gene Wilder (Femeia în roșu, 1984), de pildă, cred că meritam. N-a fost să fie, cu toate că filmul are un potențial cert (consistența narativă din multe situații ori personajele caracterizate de psihologii aparte) pe care însă, cu tristețe o spun, autorii săi nu l-au știut valoriza. Părerea mea!…

Sau poate că, făcut în primul rând pentru publicul american ce se raportează la alt fel de valori, autorii săi scontau pe un anumit tip de succes. Acolo poate merge, aici însă, mai puțin… De această diferență culturală cred că ar fi cazul să se țină cont când se operează selecțiile în vederea alcătuirii repertoriului sălilor de cinema. Nu e ușor, dar e posibil. Și ca să-mi dovedesc mie însumi acest lucru, și pentru a nu pleca cu „mâna goală”, adică să mă aleg totuși cu o satisfacție cinefilă, după terminarea acestui film, am intrat în sala de alături unde rula ”Oh, Ramona!” (Cristina Iacob, 2019), pe care-l mai văzusem și de la care știam ce voi primi: umor convingător, emanat din situații comice clare, cu efect sigur la spectator. Așa că, concluzionând cumva, pe cei care-și doresc o porție zdravănă de râs de la filmul comentat aici, îi îndemn să-l ocolească. Dacă totuși vor exista unii care se vor înverșuna să mai acorde filmului șansa de a-i distra, o fac pe răspundere proprie, iar eu îi sfătuiesc, precum altădată poetul, ca la intrarea în sală, „să lase orice speranță”…

Comments

comments

Related posts

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Switch to desktop version