Cum îmi beau eu cafeaua matinală cu ministrul Tudorel
Domnul Tudorel – îi zic astfel fiindcă s-a clădit între noi un fel de intimitate – îmi însoțește plăcut aroma cafelei de dimineață, adăugându-i o moliciune moldavă savantă. Profesorul Toader, azi ministrul care ține pe umeri femeia aceea oarbă, cu balanța dreptății în mână și poponeața măricică, gipsul ei fiind vizibil pe acoperișurile tuturor tribunalelor, se prezintă militărește, la nouă trecute fix, în fiecare dimineață, umplând golul de știri al televiziunilor care îl lasă lung. Lecțiile domnului Tudorel Toader, fiind nesfârșite și duios de plicticoase, te leagănă cu ceașca de cafea în mână, până la riscul de a te adormi, periclitându-ți, prin vărsarea licorii, uniformitatea coloristică a nădragilor. Azi a ținut o lecție, plecată de la un nume de lac, Belina, nefericit onomastic și nefericit mai ales prin pasările lui pe sub masă de la un pescar de ghișefturi la altul, ca o fetiță din clanurile industriale ale defunctului de la Play Boy, care s-a găsit să nu se mai scoale noaptea precedentă.
Domnul Tudorel are o imensă placere să se lase întrebat, întrebat ceva, orice, pentru a putea răspunde tărăgănat, cu o reminiscență de ex cathedra, la fel, adică ceva despre altceva, cu aer mult între cuvinte și virgule băgate între silabe. Domnia sa arată studentului avid de modele, cum poate fi înmormântată o întrebare în mâlul savant al răspunsului și învață un politician cum poate face din cel mai agresiv ziarist o găină hipnotizată, croșetând șosete la întrebări puse despre fular și îmbrobodind cu căciuli capete croite pentru basma. Dacă ții – asta învățam când eram copii, unul de la altul, pe uliță – o găină într-o poziție, cu picioarele în sus, oblic pe o rână, cu gâtul vag răsucit, mai multe minute, ea își pierde progresiv atenția și zburdălnicia și cade într-un fel de hipnoză. Te retragi discret și, întorcându-te peste un timp, o găsești tot așa, înțepenită cu gâtul strâmb, privind abulic neantul, în transă. Domnul Tudorel Toader, ministru, predă zilnic neant de la catedra instalată pe un hol al Ministerului Justiției. O face cu rarul talent de a adormi auditoriul pus să-l hărțuiască și de a sugruma orice pix alert. Victoria ministrului e totală, iar femeia de serviciu din minister are sarcina finală să mature mumiile ziariștilor rămași ca găinile blege, pe coridor și să-i îndepărteze cu blândețea ei, bazată pe accesorii cu cârpe ude și bețe elastice.
Da. E de bine. Găinile națiunii au fost potolite. Liniștea de teatru solemn din noul act jucat la Ministerul Justiției are doar inconvenientul unei gălăgii de culise. Cine strigă? Strigă, agitat concomitent pe scaunele a trei televiziuni, domnul Codrin Ștefănescu. Ce strigă? Ceva care face de găină pielea de pe spatele domnului ministru și-i înfurnică imperceptibil părul puțin, dar excesiv de negru pentru o vârstă care se vrea nevopsită: ori o dai afară pe aia, ori pleci! Ministrul se agită să nu plece și să facă plăcere domnului integral chel, care n-are mamă politică, fiindcă a supt la mai multe, n-are milă, n-are decât interese. Unele nici măcar nu-s ale lui. Dar finalul ăsta nu face parte din pașnicul ritual al cafelei de dimineață pe care o sorb, în odaia mea, cu domnul ministru Tudorel, conviv odihnitor, ca o sarailie, care îmi va lipsi într-o zi.
Lucian AVRAMESCU