Cuvioasa Teodora de la Sihla
Se spune că, în Ţinutul Neamţului, în zona Munţilor Stânişoarei, s-ar afla cea mai mare vatră de sihăstrii din nordul Moldovei… Agapia, Secu, Sihăstria sau Sihla sunt doar câteva din mânăstirile ale căror nume mai amintesc de pustnicii retraşi spre rugăciune în grotele ascunse în inima muntelui…
Conform tradiţiei, prin a doua jumătate a secolului al XIV-lea, de pe Ceahlău au cobortât în acest ţinut de la poalele munţilor, călugării sihaştrii conduşi de Cuviosul Agapie. El ar fi ridicat, pe locul numit astăzi „Livada Părinţilor”, primul schit de lemn… Şi tot de la el, se pare că, îşi trag numele: valea, mânăstirea de mai târziu, aşezarea din zilele noastre, dar şi muntele din jur.
După ce şerpuieşte aproape opt kilometri pe sub versanţii sălbatici, împăduriţi ca în bazme, drumul care urcă de la Agapia se opreşte în faţa schitului de la Sihla…
Numele actualului aşezământ mănăstiresc provine probabil de la hăţişurile de brazi tineri care acoperă stâncile şi grotele muntelui din jur şi pe care cei de prin partea locului le mai numesc şi „sihle”. În acest ţinut sălbatic, de o rară frumuseţe, şi-au găsit odinioară adăpost de rugăciune şi primii călugări sihaştrii…
În acele vremuri de demult când, domnii Moldovei ctitoreau mânăstiri şi schituri, pe aceste meleaguri poposea în straie mănăstireşti, după o lungă pribegie, fiica lui Ştefan Joldea, armaşul de la Cetatea Nemţului cea care va fi canonizată în anul 1992 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române sub numele de Cuvioasa Teodora de la Sihla.
Întâmplările de atunci au trecut deja în legendă iar sub colţurile stâncoase ale versantului, îşi ridică astăzi turlele spre cer bisericile schitului de la Sihla. Fiecare îşi are propria ei istorie iar despre aşezământul din lemn, cu hramul „Naşterea Sfântului Ion Botezătorul”, ctitorit de familia Cantacuzino pe la 1741, nu mai aminteşte decât un mic pomelnic dăltuit în piatră…
Sub colţul ameninţător de stâncă din versantul, care domină spre sud vest actualul ansamblu arhitectonic, se ascunde o frumoasă bisericuţă cu hramul „Schimbarea la Faţă”, despre care hrisoavele spun că ar fi fost construită dintr-un brad, pe la 1763, de… „Dumnealui aga Ioaniţă Păşcanul Cantacuzino”
Nu se ştie cu exactitate când au poposit pe aceste meleaguri primii sihaştrii… dar fără îndoială că, în afara aşezărilor monahale atestate documentar, au existat mulţi pustnici sau sihaştri de neam român care vor fi trăit prin locuri retrase ca şi acesta, prin peşteri sau prin poienile ascunse ale codrilor, respectând pravila vieţii călugăreşti. Se mai păstrează ca mărturii din acele vremuri îndepărtate poienile, dealurile dar şi munţii care şi-au luat numele după cele ale pustnicilor care au trăit acolo… Şi sunt multe astfel de locuri risipite în Carpaţi Româneşti… în Banat, în nordul Olteniei, Munţii Buzăului sau aici în Munţii Neamţului, din Nordul Moldovei…
Adăposturile săpate în gresii, cele amenajate în grotele din calcare sau micile construcţii perisabile de lemn au funcţionat ca locaşuri de cult, reculegere şi rugăciune… până aproape de zilele noastre…
Părăsim stânca ameninţătoare care adăposteşte „Bisericuţa dintr-un brad”, şi pornim, pe poteca abruptă, săpată pe alocuri în peretele de piatră al muntelui, odată cu poveştile şi legendele ce învăluie viaţa Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla, spre peştera care i-a fost adăpost până la sfârşitul vieţii…
“Un loc aparte în randul credincioaselor cu viaţa aleasă şi bineplacută lui Dumnezeu…”, după cum scria preotul Prof. dr. Mircea Păcurariu, “…îl ocupă cuvioasa Teodora de la schitul Sihla, din Munţii Neamţului”.
Conform tradiţiei, Cuvioasa Teodora s-a născut în anul 1650, în satul Vânători de lângă Târgul Neamţ, în familia armaşului Ştefan Joldea dregător domnesc încredinţat cu paza Cetăţii Neamţului pe vremea domniei lui Vasile Vodă Lupu. Crescută în atmosfera duhovnicească a mânăstirilor şi schiturilor de la Neamţ, Secu, Sihăstria şi Agapia, Ea şi-a dorit cu ardoare, încă din tinereţe, să-şi închine viaţa slujirii lui Isus Hristos. Era gata să o facă după moartea sorei mai mici şi totuşi… la insistenţele părinţilor, Ea va accepta să ia în căsătorie pe un tânăr evlavios, originar de prin părţile de jos ale Moldovei, se pare de la Ismail. Dumnezeu nu i-a dăruit copii iar, după vârsta de 30 de ani, odată cu dispariţia părinţilor, drumul vieţii sale se va schimba din temelii.
Cei doi soţi, de comun acord vor îmbrăca cinul monahal, Ea sub numele de Teodora la mânăstirea Vărzăreşti din Munţii Buzăului, sub îndrumarea egumenei Paisia, iar El sub numele de Elefterie la Mânăstirea Poiana Mărului din aceaşi zonă.
După cum scria Preotul Constantin Galeriu, în volumul “Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti”, tânăra călugăriţă “…se făcea tuturor pildă de ascultare, de lepădare de sine, de curăţie a vieţii, de slujire. Se îndulcea mult atât cu cele şapte laude, cu dumnezeiasca Liturghie, cât şi cu rugăciunea din chilie, cu citirea cărţilor sfinte şi cu împărtăşirea Sfintelor Taine, hrănindu-se cu pâinea cea vie a Trupului şi Sângelui Mântuitorului”.
O invazie a turcilor le va obliga pe călugăriţe, pentru a nu fi luate în robie, să părăsească mânăstirea Vărzăreşti şi să se retragă în locurile mai ferite din munţi.
La zece ani după dispariţia egumenei Paisia, după “aspre nevoinţe”, Cuvioasa Teodora se va reîntoarce pe meleagurile natale iar după ce obţine binecuvântarea egumenului Varsanufie de la Sihăstria Secului, care o îndrumă să petreacă timp de un an în pădurile Sihlei, alege definitiv calea sihăstriei.
Povestea spune că, în urma unei alte incursiuni a turcilor în zona Neamţului, Cuvioasa Teodora ar fi cedat unor călugăriţe refugiate în munţi, chilia sa, primită în dar de la un bătrân sihastru, şi s-ar fi retras singură şi neştiută decât de Dumnezeu într-o grotă ascunsă în pântecul de piatră al muntelui din inima pădurii. Aici în locul cunoscut astăzi sub numele de “Peştera Sfintei Teodora”, în „încăperea boltită dinlăuntrul stâncii uriaşe” se spune că ar fi trăit Cuvioasa mai bine de 20 de ani.
Comunitatea de sihaştrii din vale au crezut-o de mult dispărută, până într-o zi când, după cum spune povestea, egumenul schitului Sihăstria a observat câteva păsări care intrând pe fereastră în “trapeză”, luau firimituri de pâine şi poame după care zburau cu ele spre munte.
Doi ucenici rânduiţi de egumen să urmărească păsările au ajuns până aproape de vârful muntelui. Unul dintre ei, s-a urcat într-un brad iar de acolo a rămas uimit când a zărit-o rugându-se în grotă pe Cuvioasa Teodora, o bătrână ascetă cu trup “luminos”. A doua zi la rugăminţile Sfintei, cei doi s-au reîntors însoţiţi de ierodiaconul Lavrentie şi ieromonahul Antonie în faţa căruia îşi va mărturisi toate păcatele vieţii, va primii cuvenita dezlegare şi va fi împartăşită cu Trupul şi Sângele Domnului. După aceasta, se spune că, împăcată cu Dumnezeu şi cu semenii, înainte să adoarmă întru’ nădejdea învierii, Cuvioasa Teodora ar fi rostit cuvintele: “Slavă Ţie Doamne pentru toate”.
Impresinaţi de toate cele se întâmplaseră membrii obştei de călugări de la Sihăstria o vor înmormînta aici în peştera din inima muntelui.
Despre viaţa sa evlavioasă, dar şi de minunile din prejma dispariţiei sale, vor afla repede toate mânăstirile şi satele Moldovei. Se spune că până şi fostul ei soţ, Elefterie ajuns între timp ieroschimonah, la mânăstirea Poiana Mărului din Munţii Buzăului, ar fi ales să-şi petreacă tot restul zilelor la schitul Sihăstria din apropiere de Sihla.
Un ciudat destin va face ca Trupul Cuvioasei Teodora de la Sihla să rămână în peştera de aici de la Sihla, devenită loc de pelerinaj, doar până în timpul ocupeţiei ruseşti a Principatelor Române dintre anii 1828-1834 când, moaştele sfintei vor fi duse în cunoscuta mânăstire Lavra Pecerska din Kiev. Cinstitul ei trup, se spune că s-ar afla şi astăzi în subsolul bisericii închis într-o raclă pe care stă scris în două limbi, slavonă şi română: “Cuvioasa Teodora din Carpaţi”.
Doar lacrimile sfintei se mai preling prin crăpătura de deasupra stâncii uriaşe care i-a fost mormînt. Iar din apa strânsă în scobitura de stâncă, despre care povestea spune că ar fi săpat-o sfânta cu mâinile însângerate, se mai adapă astăzi doar păsările cerului…
Text și foto: Teodora Marin