DEFECTIV DE URĂ
Când eram mic, până să înțeleg că fiecare om are un nume de botez și depinde de el, de purtătorul respectivului nume, cum și cât de frumos și-l trage după sine prin lume, eram deseori necăjit. Rezonanța care îmi spunea că nu sunt nici fir nici iță m-a făcut să urăsc împreunarea acestor ceva-uri într-un nimic sonor, dar cu o consistență dureroasă. Eram invidios până la suferință pe oricare Nicolae, Gheorghe, Vasile, Costică, Viorel, Marian, Ion, Liviu, Alexandru și pe nu mai știu care dintre numele celor cu care mă hârjoneam pe ulițele și prin colbul copilăriei. Vroiam să fiu ca ei, toți ceilalți, posesorii de identitate clară și muliplicată în toate vârstele satului ce m-a iubit și mă iubește cum nu vă puteți imagina. Din cauza acestei iubiri, care vine neîncetat spre sufletul meu din cătunul moldav de o măreție a oamenilor și locurilor imposibil de prins în cuvinte, am început să-i iubesc pe toți Nicolaii, Constantinii, Marianii, Ionii și pe toate numele din lume dimpreună cu numele meu. Când am simțit asta am înțeles că, de fapt, îi iubesc pe toți oamenii. Atunci, deodată cu această revelație, s-a întâmplat un lucru miraculos: m-am vindecat de ură! Este, cred, motivul principal pentru care îmi prețuiesc numele, m-a ajutat încă de la primele mele limpeziri privind existența ființei umane să scap de cea mai cumplită boală ce-l poate atinge pe om: ura!
Aceste gânduri mă frământă uneori și din hățișurile lor parcă ies întotdeauna un pic mai puternic. De mai bine de vreo jumătate de an mă tot străduiesc să urăsc, ținta acestui sentiment fiind o duzină de oameni obișnuiți, chiar respectabili aș spune, cu toate că ei înșiși par a nu se respecta. Ei bine, acești câțiva, nu știu de ce, nu știu cum, nu știu dacă i-a sfătuit cineva ori dacă nu cumva Dumnezeu o fi fost ocupat cu treburi mai grele atunci când mi-aș fi dorit să-i fi iluminat puțin mai mult, s-au coagulat într-un fierbinte șuvoi distructiv. Atât de fierbinte și de pornit, că erau cât pe-aci să distrugă Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România! N-am să înțeleg niciodată ce i-a mânat în această luptă! Mi-e jenă să vorbesc despre micime sufletească, despre incapacitatea de a-și stăpâni orgoliile și de a-și folosi pozitiv cunoștințele și experiența de viață sau despre răutate. În schimb, m-au ajutat – și le mulțumesc cu sinceritate – să înțeleg și mai bine că nu pot să urăsc. Sunt defectiv de ură, pur și simplu.
Firiță Carp