Democrația românească la fel ca-n anii ’20 – Gelu SABĂU

Imediat după căderea comunismului în 1989, din nevoia de legitimare a noii elite intelectuale și politice, societatea românească din perioada interbelică devine un punct de reper. În interbelic aveam o democrație reală, sistemul pluripartid funcționa, exista o autentică elită culturală, iar anul 1938 era considerat maximul dezvoltării economice a României moderne. Între timp, mitul interbelicului a pierdut mult din forța de seducție și, deși atracția sa este una reală, sunt tot mai mulți cei dispuși să evalueze critic și să reevalueze această perioadă. În realitate, economia României a fost relativ stagnantă în perioada dintre cele două războaie mondiale, indicii relevanți pentru educația și sănătatea populației plasau România pe ultimele locuri în Europa, elita culturală era una destul de subțire și puțin relevantă pentru ansamblul societății, iar democrația funcționa datorită sistemului „rotativei guvernamentale”.

Dacă ar fi să comparăm România din interbelic cu România de azi, avem din start câteva diferențe importante cauzate, în bună măsură, de progresul general al societății: analfabetismul nu mai reprezintă o problemă socială, iar nivelul de trai este azi, cu toate neajunsurile sale, incomparabil mai bun față de cel din perioada interbelică. Există însă câteva probleme structurale cu care România se confruntă azi, care sunt similare cu cele din perioada respectivă. Pentru a vorbi despre ele îl voi lua ca ghid pe Constantin Stere.

C. Stere, deși figură intelectuală și politică marcantă a României de secol XX, este un personaj cvasi-necunoscut azi. Uitarea se datorează, poate, simpatiilor sale socialiste de tinerețe, cât și faptului că a fost pus ulterior în valoare de autori marxiști (Zigu Ornea). Totuși, cred că figura lui C. Stere ar trebui valorificată azi, în primul rând, din cauza vocației sale autentic democratice, vocație pe care nu mulți intelectuali români o aveau în acea perioadă. Două au fost cauzele pentru care s-a luptat toată viața: dreptul la proprietate al tuturor cetățenilor români (împroprietărirea țăranilor) și dreptul universal la vot. Considera că fără cele două drepturi fundamentale viața democratică românească rămâne o iluzie fără posibilitatea de a căpăta o substanță proprie.

Stere este de asemenea și cel care semnalează alte disfunționalități ale democrației românești și propune remedii pentru ele. Acestea se referă în principal la autonomiile locale, responsabilitatea funcționarilor și organizarea administrativ teritorială. Dacă urmărim discuțiile care se desfășoară azi pe scena publică avem senzația că timpul… a stat în loc. Temele sunt aceleași: autonomia locală, atitudinea politicienilor față de cetățeni sau regionalizarea.

În privința autonomiei locale (administrative și nu teritoriale) se știe că este inexistentă în multe părți ale țării, din simplul motiv că primarii sunt dependenți de alocările de la bugetul central, aceste alocări fiind totodată și un intrument de control politic al membrilor din teritoriu. La începutul secolului XX situația era similară. Ea era cauzată, după spusele lui Stere, de stabilirea în perioada lui Cuza a comunei ca unitatea administrativă de bază, stabilire care s-a făcut în mod arbitrar, fără a ține cont de realitățile locale. Astfel, întreg potențialul vieții politice care se găsește la nivel local ajunge să fie înăbușit de o administrație arbitrară. Deoarece satele și cătunele nu există ca „unități administrative, consiliile comunale și județene au o existență fictivă, fără atribuții de auto-administrare cetățenească, fiind simple birouri de transmitere a ordinelor de sus[1]”. Faptul duce la o birocratizare excesivă a administrației, iar primarul, „în loc să fie un om de încredere al consătenilor săi, ajunge un stăpân[2]” și un reprezentant al intereselor centrului. Centralizarea arbitrară și excesivă împiedică deci spiritul democratic care, prin definiție, trebuie să pună în valoare capacitățile tuturor indivizilor dornici să participe la viața publică. Situația e similară și azi!

La existența fictivă a autonomiei locale la începutul secolului XX se adăugau și abuzurile funcționarilor, permise din cauză că legea nu prevedea sancțiuni eficiente în asemenea cazuri. În momentul în care un funcționar comitea un abuz din ordinul unui superior, legea prevedea că superiorul este cel care trebuie să dea socoteală. Or, este lesne să ne închipuim că, în felul acesta, se putea urca ușor pe scara ierarhică până se ajungea la miniștri, care se bucurau de imunitate! Pentru a corecta aceste neajunsuri C. Stere popune modificarea legii, astfel încât funcționarii să răspundă în fața legii ca și cetățenii obișnuiți. Reacția în fața unei astfel de modificări legislative este și ea anticipată: „Desigur, soluțiunile propuse vor provoca protestări sgomotoase, subt pretextul că ele ar paraliza acțiunea de guvernământ. Subalternii să poată discuta legalitatea ordinelor superiorilor lor ierarhici? Bărbații de stat din România, deprinși cu atotputernicia, nu vor putea admite asemenea abominațiune…[3]

Starea de spirit a politicienilor români de azi este și ea similară. Cetățenii care spun lucruri incomode celor aflați la putere sunt repede catalogați ca „huligani”, „ciumpalaci”, „gloată ineptă” sau „hipsteri”! Mulți politiceni certați cu legea încearcă încă să se ascundă în spatele Parlamentului pentru a-și obține imunitatea. Și la toate acestea se adăugă, semnificativ, faptul că nu avem nici azi o lege a răspunderii ministeriale, ceruă încă din perioada Revoluției de la 1848! Consecințele dezastruoase ale acestui fapt le suportăm cu toții: orice ministru își permite să cheltuiască bugetele fără a ține cont de minimul de reguli de eficiență, iar cei care urmează la putere dau vina, în mod tradițional deja, pe „dezastruoasa moștenire”!   

Observațiile și propunerile lui Stere sunt făcute la începutul secolului XX, înainte și după primul război mondial. Chiar dacă au trecut de atunci cam 100 de ani și reformele cerute de Stere au fost înfăptuite, observăm o continuitate de nedorit pentru societatea românească. Neajunsurile democrației românești din acea perioadă sunt cam aceleași cu cele cu care ne confruntăm și azi. Deși societatea a evoluat în acest timp, în privința abecedarului democratic nu am depășit totuși primele litere. Iar responsabilitatea pentru acest lucru, trebuie s-o spunem, revine în primul rând „elitelor”…    

             

 


[1]    C. Stere, „Supremația legii”, Viața Românească, nr. 10, 1922, p. 15;

[2]    C. Stere, „Organizația locală”, Viața Românească, nr. 3, 1906, p. 79;

[3]    C. Stere, „Garanțiile drepturilor cetățenești în Ante-proiectul de Constituție al Partidului țărănesc”, Viața Românească, nr. 11, 1922, p. 226;

Comments

comments

Related posts

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Switch to desktop version