Doamnei și domnului profesor, cu drag

De când cu toate discuțiile astea cu școala online, am început să îmi amintesc de profesorii mei și de importanța contactului personal.

Relația cu profesorul nu înseamnă doar informația transmisă, ci și relația interumană, modelul pe care îl propune, modul în care prezintă în mod personalizat informația, relația de la om la om care se stabilește.

Zâmbetul de încurajare când ești pe drumul cel bun sau o încruntare a sprâncenelor când greșești… o glumă care să destindă atmosfera prea încărcată. Modul în care se îmbracă, vorbește, se exprimă, zâmbește celălalt, pășește, chiar și gestul de a-ți întinde creta sau carioca poate deveni un model de viață. Bineințeles, nelipsitele glume la adresa domnului sau doamnei profesoare, despre noua coafură sau vestimentație sau despre pronunția acestora fac viața de elev un pic mai picantă.

Îmi amintesc de căciula nouă a doamnei învățătoare Marilena Bârcă, pe care din cauza glumelor noastre a purtat-o doar o singură dată. Era profesoară de română, dar la vremea aceea, profesorii de română erau în abundență așa că a trebuit să se mulțumească cu un post de învățătoare. Așa am scris prima mea nuvelă Verile în clasa a III-a în vacanța mare pe când mă jucam și număram harnicele furnicuțe în spatele blocului și am luat primul meu premiu la literatură în clasa a IV-a.

Mama m-a dus la dânsa pentru că nu dădea copiii cu capul de tablă. Pe vremea aceea se mai dădeau mărțișoare și buchete de flori profesorilor fără să considere cineva că îi mituiești. Apoi în gimnaziu îmi amintesc aerul grav și coafura dnei Popescu profa de franceză, micile neînțelegeri cu profa de chimie pentru că mama refuzase să îi mediteze fata care de altfel m-au facut să urăsc chimia, discuțiile interesante cu profa de fizică pe care o însoțeam uneori pe drumul către casă.

Și întrebările incitante pe care ni le ridica la fileu profa de religie. E adevărat că în urma unor neînțelegeri cu dânsa am refuzat să fac religie în liceu. Îmi amintesc de ultima vizită la profa de geogra, dna Popescu înainte să moară de cancer. Atunci am avut prima discuție serioasă cu Dumnezeu.

Îmi lua apărarea ori de câte ori, mama un pic mai exigentă se lua de mine. De profu de română, dl. Mihail Stan care când m-am întors cu patru de la olimpiadă unde mi-am probat propria concepție de a căuta cuvântul care merge la esență, a scrie puțin și concentrat mi-a zis „Mergi înainte, fetițo, eu ți-as fi dat zece cu felicitări”.

El ne-a zis că societatea asta nu pune preț pe esență, ci pe ambalaj. Îmi amintesc și de ziua în care mi-a dat primul 2 din viața mea sau când a râs de fusta mea… și eu m-am înroșit toată. Sau când mi-a zis, în clasa a VII-,a că am scris de doctor și m-a trecut la bastonașe. De dirigu, prof de mate, Smarandache, care era uneori un pic prea aspru pentru mine. Uram cifrele, dar, cum voiam să mă fac astronaut, m-a convins mama să învăț bine, ca să îmi pot proiecta nava… uite așa se păcălesc copiii…

Îmi amintesc de liceu și de profa de chimie, dna Veronica David, care într-o vreme pregătea lotul olimpic: de la cea mai slabă, în scurt timp am ajuns cea mai bună doar pentru că știa cum să ne facă să vedem dincolo de formule și formulele căpătau viață în mod misterios… erau însăși viața care curge în vene.

Îmi amintesc cum m-a vindecat de crizele mele de spasmofilie cu brânză de vaci, ceai de gălbenele și multă dragoste. Îmi amintesc și de rezultatul bun obținut la olimpiada la care am mers bolnavă, spre disperarea profei. Nu mică i-a fost mirarea când m-am întors cu nota maximă.

După moartea profei de geografie, mă gândisem că pot eu să salvez oamenii și stăteam deseori după ore în laborator. Îmi amintesc că într-o zi, eram prin clasa a XI-a, tocmai ieșisem de la școală, a oprit mașina în dreptul meu și mi-a zis să sar înăuntru. Toți colegii mei tremurau de frică la chimie, nu și eu. M-a dus la spitalul unde era internat tatăl ei și acolo mi-a arătat pe toți cei care urmau să moară. Și mi-a zis să nu mă fac doctor, că nu voi fi în stare să suport.

Îmi amintesc de profu de fizică, dl. Rusu, cu care îmi plăcea să mă contrazic, și de modul în care mă privea pe sub ochelari. Pentru mine nu existau decât două note: 2 și 10. Îmi amintesc de „cuplul celebru” al liceului, profu de istorie și profa de bio, cu care mergeam în excursii pe Valea Prahovei și de copilasul lor adorabil. Ne-a învățat o istorie a României foarte interesantă, cum nu se învață din manuale.

…De modul în care își mișca mustața profu de română, dl. Lișman, și încă mai știu fragmentele din Shakespeare pe care m-a pus să le învăț profu de engleză, dl. Olteanu care își vopsea părul… o îndrăzneală la vremea aceea. Îmi amintesc de dna Sanda Florea, care m-a încurajat să mă pregătesc și să dau Cambridge-ul pe care l-am luat cu notă maximă și pentru că m-a încurajat și a crezut în mine am învățat în trei săptămâni cât alții în trei luni, chiar și când mama spunea că e imposibil. Eram cea mai bună…

Îmi amintesc de dirigu, profu de mate, dl. Maftei, care, prin ținuta lui, mă ducea mereu cu gândul la  Al. I. Cuza. A plecat dintre noi, ca și d-nul Olteanu sau d-nul Rusu. Apoi d-nul Săndoiu, profu de filosofie… Când l-am amestecat pe Aristotel cu brahmanismul și a mai copiat și colegul din spate, am luat 4 fix, la economie mă descurcasem ceva mai bine.

Îmi amintesc de profa de franceză, Julieta Jelev, și de modul în care am înțeles dintr-o dată altfel Micul prinț din care nu pricepeam nimic când l-am ascultat prima oară, l-am citit cu mama când aveam 9 ani, acum l-am priceput cu totul altfel și nu numai că l-am priceput altfel, să spunem că m-a îmblânzit și apoi am citit toate cărțile lui St. Exupery.

Mă urmăresc și acum toți acei mici Mozart care se pierd pentru că nu au condițiile necesare să evolueze în săraciile din deșert sau Anzi și mă gândesc și la satele noastre pierdute.

Fapt pentru care am dat bacul la chimie, engleză și franceză și la toate m-am descurcat impecabil. La franceză chiar a ținut profesoară să marcheze 10 cu felicitări și mi-a zis că nu a mai întâlnit pe nimeni așa de bun. Sigur, datorită textelor lui St Exupery și Guillaume Apollinaire pe care le-am ales…

La facultate îmi amintesc de profa de economie, dna Iovițu, eu dădusem pentru că nu știam încă ce vreau să fac, părinții mei nu acceptau un an sabatic și profa de economie, spaima facultății, m-a făcut să văd lucrurile altfel și chiar am fost interesată să învăț.

Îmi amintesc și de profa de economie mondială, dna Bal, care îl cunoscuse bine pe preotul Stăniloaie, datorită ei am ajuns să merg la biserica ortodoxă în Franța, să mă spovedesc… am luat premii la sesiuni de comunicări. Și profesoara de italiană, care șchiopăta ușor, cu care am mers odată la teatru…

După aceea am plecat cu bursă Erasmus. Îmi amintesc, în Franța, de profa de economia dezvoltării, Elisabeth, care ne vorbea cu atâta pasiune despre țările din lumea a treia, încât pasiunea asta s-a luat și am ajuns și în China.

Îmi amintesc de zâmbetul fin al doamnei Boudier, profa de investiții, care m-a ajutat la lucrarea de licență care mai apoi a devenit o carte… Wladimir Andreff, care evoca problemele economice cu care s-a confruntat Uniunea Sovietică, un rus „alb” explicând principiile economiei bolșevice… regăseam în explicațiile sale situații de la noi… cooperativele…

Și apoi, la rândul meu, în timpul doctoratului la Sorbona, am devenit profesor pentru că am avut PROFESORI.

Iată ce poate face zâmbetul unui om!

Raluca Prelipceanu

 

 

 

 

 

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.