Eu am stat de vorbă cu amintirile mele
Ce escapadă a gândului, ce odisee a inimii: eu am stat de vorbă cu amintirile mele…! Îmi cânta sufletul o venerație a iubirii și ascultam melodiile artistei ce-mi îndulcește ca mierea florilor din rai urcatul și coborâtul drumului cu două capete strângîndu-se unul către celălalt secundă cu secundă, Marina Florea.
Eu o ascult și o iubesc pe această artistă deoarece atunci când ea cântă, pentru mine amintirile susură ca niște fântâni săpate până dincolo mult de miezul vieții.
O ascult și iarăși o ascult pe Marina Florea cântând de la auz până la ochi și de la vedere până la bătaia inimii. Melodiile ei sunt în contrapunct cu amintirile mele atunci când strig la ele sau când ele mă cheamă.
În ziua aceea în care am stat de vorbă cu amintirile mele, cu fiecare sunet de glas mângâietor ca mătasea din care Dumnezeu țese eșarfe îgerului, al Marinei Florea, am coborât în mine până la oglinda amintirilor în care nu pe mine mă vedeam, viața mea o vedeam, nu eu spuneam și întrebam, viața mea spunea și întreba, nu eu răspundeam, viața și amintirile mele răspundeau.
Doamne, ce magie acerbă declanșa iubirea cântecelor și a celei care le glăsuia, una și aceeași cu iubirea mea de o viață a vieții înseși.
Și de aceea am simțit adânc în mine fierberea libertății și dreptului de a-i spune vieții mele ceea ce înțelegeam eu că îmi spun mie cântecele Marinei Florea:
Te-am iubit, viață, ca pe un tablou cu margini franjurate ce-atrag toată atenția;
te-am iubit, viață, ca pe o apă de izvor cu mărgele la gâtul pietrelor;
te-am iubit, viață, ca pe un vin bătrân de o sută de ani, zăcut pe doage, dar și tânăr de o minune, trezit pe ulucul sufletului;
te-am iubit, viață, ca pe o miere cristalizată în foc;
te-am iubit, viață, ca pe o sare amară dizolvată în torentul sângelui;
te-am iubit, viață, ca pe un război catifelat de speranța libertății de a muri, măcar;
te-am iubit viață ca pe un armistițiu fictiv, între două lumi cel puțin ipotetice…
…Și nu te voi iubi, moarte, niciodată, ca pe o iertare a unei nevine…! Căci, Doamne, se mai potolise cruda teamă de boală în capcana pandemiei mondiale, ca-ntr-un năvod din care nu scapă nici melcul și, vai de noi, ne ia în seamă acum groaza de război de la Răsăritul neîncetat amenințător…!
Ce să fi făcut?! Să-mi fi pregătit bocceaua pentru plecare în bejenie ori să mă cutremur de vreo presimțire lugubră a propriei morți?! Am lăsat din nou să susure melodiile Marinei Florea și am stat iar de vorbă cu amintirile mele.
Căci, mânz cu umbra coamei pe otavă crudă am fost, cal cu frâu, zăbală și ham, împingând pe povârnișul absurdului propriile-mi zile bune și propriile-mi zile rele sunt…, mârțoagă la grajduri voi fi ajuns dacă nu iubeam…!
Forfotesc nu departe de hotare monștrii războiului. Dar, ce pot face? Mi-e frică, iubesc viața, iubesc să stau de vorbă cu amintirile mele, iubesc să trăiesc deplin speranța că mă vor mai acompania vreme de o prelungire a unei iubiri printr-un timp pe care nu-l fur de la nimeni.
Cu buze arse de sete de iubire ca un pământ crăpat de secetă trăiesc din propria-mi viață, iubesc, ascult și iubesc melodiile Marinei Florea, iar ele-mi dau pacea la care aș șovăi să mai năzuiesc dacă nu mi-ar înveli inima frumusețea muzicii, frumusețea poeziei, frumusețea frumuseții vieții și frumusețea frumuseții iubirii din cântecele și glasul Marinei Florea.
Ia lipiți urechea de tâmpla timpului, scăldați-vă ochii în umbra sărutării destinului, deschideți fereastra sufletului păsării albe a muzicii, cu pacea în plisc, și veți alunga fiorii de gheață ai războiului de la Răsărit…!
Nu știu cum de s-a întâmplat că în altă zi am stat iar de vorbă cu amintirile mele. De aceea, am și scris acum despre asta. Cine mi-a tăiat calea vreodată e aici, cine m-a strigat, cine m-a auzit strigând, cine a venit cu mine, cine a plecat e aici – doar cine a fugit sau cine m-a alungat poate că e oriunde, însă aici nu e…!
Tot ceea ce am zugrăvit în gândurile-acestea e o galerie de tablouri franjurate, este apă de izvor cu mărgele, este vin bătrân de o sută de ani și vin tânăr de o minune, e miere cristalizată în foc, e sare amară dizolvată de torentul sângelui, e țâfnă de război și somn de armistițiu, e clopot de moarte și susur de iertare, e iureș de mânz și povară de cal, e apus de mârțoagă, la grajduri, zădărnicii, nimeni, neunde, copilul morții și moartea în dublă ipostază maternă… și sunt și reginele amintirilor mele: melodiile Marinei Florea și suavul glas ce le cântă!
Toate acestea sunt amintiri pe care le-am agonisit, iar eu, într-o zi și-n altă zi am stat de vorbă cu ele. În ele poți să fii și tu și tu și tu…, până când voi pleca unde nu sunt amintiri…!
Căci, le-mpăturești, pui capul pe ele și visezi într-o viață de om, vrei să le zidești pe cărăruile unei odisei, ca și cum ai săpa niște fântâni pentru drumeți, dar dacă nu aduni măcar o fărâmă de bucurii, amintiri sterile aduni, fântâni secate sapi…! Și nu sunt bucurii mai mari ca pacea, sănătatea, viața și iubirea…!
Uneori le-am găsit pe câte una dintre ele, dar pe rând le-am și risipit. În melodiile Marinei Florea însă ele s-au depus neclintindu-se și s-au adunat ca o avere ce crește, ca un vin vechi ce se catifelează la gust și parfum, scurgându-se vremea…!
Aurel V. ZGHERAN