EXCLUSIV ”ULTIMA ORĂ”: Luiza Cala, o castelană între culori și cuvinte
Despre pictorița Luiza Cala îmi vorbiseră cu drag, prieteni comuni. Sunt ani buni de când îi admir lucrările postate în spațiul virtual. Când a fost să fie, grație cantautoarei Maria Gheorghiu, ne-am întâlnit. La malul mării, acolo unde trăiește, Luiza Cala mi-a întins o mână caldă și puternică. Zâmbea cu preaplinul sufletului și m-a pătruns privirea sa, luminată de focul bucuriei și de putere.
Am intrat în spațiul în care locuiește și pictează. În atelier, sunt aliniate lucrări din care curg stele, uimiri, plăsmuiri luminoase nemaiîntâlnite. Pătrundea în noi, cei aflați acolo, un amestec de ordine, lumină, rafinament, noblețe. ,,Încă nu mă mutasem bine în această lume, nu reușeam să mă acomodez, când, impresionată de frumusețea ei, mi-am dorit să o schițez pentru aducerea mea aminte, atunci când o voi părăsi… Mai târziu am simțit nevoia de a arăta terrienilor frânturi din lumea din care veneam, lumea mea.” Așa a explicat artista, care a desenat de când se știe, din copilărie, lumea de culoare și plăsmuire care ni se înfățișa. ,,Reproduceam pozele care-mi plăceau. Mama mea, Migladia, desena foarte bine și mă lua partener de desen, mai ales în serile reci de iarna. O mătușă a păstrat o iconiță desenată de mine la șapte ani. Mă fascinau pictorii și le căutam apropierea. Nu-mi puteam imagina cum se poate picta fără model, așa cum îi vedeam pe unii făcând. Acum ador să pictez doar ceea ce visez, nu ce văd. De fapt, realitatea mea este visarea!”
În pictorița cu ochi adânci și mâini prin care îngeri ce locuiesc dincolo de dincolo își arată îndemânarea, stă ascunsă o scriitoare care își înrămează cuvintele în lemn de cruce.
,,Uneori, consum bărbați tineri la micul dejun”
Este titlul volumului de proză scurtă semnat Luiza Cala. Un titlu memorabil, incitant și derutant care descoperă între coperți povești fabuloase, de început de lume, sprijinite de începutul de duh al legendei. Scrise la persoana întâi, vizuale, tulburătoare, cu personaje fantastice, poveștile par verosimile sub condeiul autoarei. ,,Culegătorul de scoici”, ,,Păpușarul”, ,,Pasărea libertății” sau ,,Prietena din țara de sus” se așează în fața cititorului, întruchipate și convingătoare că lumea lor chiar există și tu tocmai faci parte din ea. ,,O carte excelentă, de factură onirică, născătoare de simboluri fatidice care pot controla lumea dar și misterele autorului” scrie în prefață, domnul Adrian Cioroianu.
Luiza Cala spune că dintotdeauna a pictat și a scris doar că eșantioanele creației sale au fost arătate lumii, în timpuri diferite. De când se știe, scrie și pictează. ,,Culorile și cuvintele m-au îmbătat mereu. Am publicat proză la treisprezece ani. După ce m-am măritat am adormit filonul creator, preocupările mele au urmat alt curs. Târziu, foarte târziu, atunci când în interioarele mele era prea mare zgomotul, am revărsat preaplinul pe pânză și am avut prima expoziție personală la 42 de ani. Un eveniment năprasnic al vieții mele mi-a amuțit pensulele pentru o vreme. Doar că zarva din mine era așa mare că am reînceput să scriu. Ani buni am tăcut iar, apăsată de prea lumești și prea nemeritate poveri… Am pictat și am visat o vreme. Desculț prin Rai și Lumea celor 88 de curcubee m-au năpădit într-un an. Scriu și pictez ușor, ca în transă. Pătrund în lumea mea și totul curge.”
În cele două titluri amintite, lumea Luizei curge în poezie, torențială. Pare că poeta, îmblînzește natura cu un gest, apoi dansează în curcubeu. Este magie în versurile sale, altfel cum, ne-am putea imagina, desculți prin rai?
Plante protectoare și pietre din anticul Callatis
Uneori, artiștii, pentru a rezista, se ascund, adesea foarte aproape de noi. Se baricadează, cumva, dar dacă pătrunzi în spațiul lor, ți se deschide o lume de o frumusețe indicibilă. Realizezi că spațiul este construit, elaborat, după chipul și asemănarea celui ce îl locuiește. Luiza Cala a visat, desenat și decorat un spațiu, un fel de castel în miniatură, în care, pe alocuri, sunt lăsate la vedere pietre vechi, din anticul Callatis, ca un omagiu adus nemuririi. După cum spune castelana, Mangalia, anticul Callatis este cel mai vechi oraș locuit continuu de mai bine de 2000 de ani. Cu energia acelor pietre se însoțește artista. Și cu plante magice, protectoare, vindecătoare. Îmi vede uimirea mută, mă vede respirând adânc, atingând pietrele și spune: ,,Aici mă simt acasă, aici îmi recapăt forța, aici locuiesc împreună cu muzele, aici iubesc și, ca orice om, uneori plâng.”
În spațiul acela, se desfășoară ,,Serile cala-tiene”. Recitaluri de poezie, muzică, piese de teatru, proiecții de film. Luiza Cala organizează evenimente culturale, este mebră în câteva ONG uri, e activă, energică, plină de idei și de generozitate. Te simți liniștit și cu inima curată în lumea artistei care spune: ,,Îmi doresc să las ca urmă a trecerii mele pe aici, dâre de lumină, frumos și iubire. Sunt semn de aer, comunicativ. Iubesc compania oamenilor frumoși în interioare. Iubesc planeta care ne-a fost dăruită și, după puterile mele, încerc să nu-i fac rău. De-aș avea forță, aș sădi un grăunte de iubire în fiecare om și apoi m-aș îngriji să-l cresc. Fac deseori acest exercițiu de imaginație.”
Aproape fericiți, pe urma unui dor
Scriu despre un om care a ales să trăiască frumos. O artistă care se deschide și se ascunde în aceeași măsură. Nu ține morțiș să participe la tabere de pictură, să aibe nenumărate vernisaje, nici să vândă cu orice preț. În același timp, se dăruiește celor ce îi sunt în preajmă, e prietenoasă, luminoasă și binevoitoare. Pentru Luiza totul se întâmplă firesc, într-o ordine a lumii în care crede și pe care nu o forțează. La fel se întâmplă și cu cărțile. Scrie pentru că altfel nu poate, publică din nevoia de dăruire și împărtășire. Prin urmare, există asemenea artiști ai lumii, născuți, nu făcuți. Respiră în proximitatea noastră, fără să apară la televizoare, fără să fie recunoscuți pe stradă. Au, însă, vocație, har și împăcarea demnă cu care Luiza Cala spune zâmbind: ,,Mă simt un om care nu aparține unui loc sau unui timp, sunt acolo unde vreau să fiu. Gândul meu nu este împiedicat de dimensiunile știute, are chiar orgoliu libertății absolute. Iată că folosesc un termen acceptat pentru un concept greu de explicat, dar ușor de trăit. Sunt mereu pe urma unui dor…”
Trăim vremuri în care valoarea nu este direct proporțională cu popularitatea. Asemenea oameni, precum Luiza Cala, au la purtător și echipamentul de salvare. Detașarea de circul lumii și de imediat, lipsa totală a slavei deșarte. Și atunci, sunt aproape fericiți.
Un articol de:
