Fragmente de jurnal marinăresc (VI) – Adrian ONICESCU
Mitologia face parte din existenţa noastră cotidiană. Pe un vapor, aflându-ne într-o coabitare totală în singurătate, realitatea capăta şi ea accente mistice. Amintirile oricum aduc pe lume realităţi ce diferă dramatic de cele ce s-au impregnat în memorie, strălucesc de vise şi speranţe, le eşti într-un fel părinte ele fiindu-ţi destinate ca un prunc, credulitatea ta le moşeşte. Pe un vapor, în singurătate amintirile împrumută nevoia de mit şi poezie şi se dezvoltă în minciuni de toată frumuseţea. Sunt minciuni pe care ni le spunem nouă înşine şi minciuni de protocol, menite să ne ridice pe vârfuri năzuite şi încă imposibile în concret dar strălucitoare şi proaspete în virtualitatea lor măsluită. Sunt oarecum legitime, dorinţa e o proiecţie în viitor care nu are nici un alt suport material în prezent. În lungile amiezi şi seri pe mare, poveştile se povestesc, renasc şi se repovestesc continuu, la ele ne adăpăm ca de la un izvor pe care îl dăm mai departe. Uneori poveştile, amintirile năvălesc din mit şi se varsă la tine în cabină, pe punte, pe o banchetă sub cerul înstelat permisiv, impasibil. Fiecare îşi aduce aminte scene din copilărie, secvenţe de familie triumfuri şcolare până la eroisme de serviciu, fapte de muncă mustind de inteligenţă şi talentul naratorului. Eram pe nava „Novaci” un vapor de mărfuri generale de 1700 de tone, care făcea voiaje scurte, de maximum o lună în Grecia, Egipt, Liban, Turcia. Nostromul, şeful marinarilor, un fel de maistru la uscat este marinarul cu cea mai mare experienţă. Nu-i simplu. Manevre, acostare, plecare, el dirijează în lipsa ofiţerilor trimiterea parâmelor, recuperarea lor, întreţinerea corpului navei, curăţarea magaziilor încărcarea şi descărcarea şi multe altele. Un fel de soacră a navei. Poveştile lui sunt vestite în flotă. Ni le repeta imperturbabil şi dacă te îndoieşti din vârful sprâncenei sau încă şi mai imprudent, cu vorbă bună, se simte trădat în lirismul ficţiunilor sale. Am făcut chiar un top al mincinoşilor navei cu prăbuşiri spectaculoase şi urcări nebănuite. Nostromul însă, om cu experienţă odată urcat pe locul unu, nu l-a mai părăsit nici mort.
Copil fiind, ne spunea el, părinţii l-au dat calfă la un potcovar din sat să înveţe meserie. Potcovarul îl ţinea mai mult la treburile domestice minore, căci, meseria se fură, nu-i aşa şi el abia dacă ştia să dea la mână o căia, să potrivească o potcoavă ca s-o ţintuiască meseriaşul în copită. După multe săptămâni, tatăl său vine în vizită şi îl roagă pe potcovar să-i arate progresele odraslei. Tocmai venise un sătean cu calul la potcovit.
– Dă-l băiatului să-l potrivească, meştere, îl rugă tatăl, să văd şi eu dacă se pricepe. Potcovarul sălta din umeri cam încurcat, dar nu avu încotro şi-l lăsă pe ucenic să potcovească în locul lui calul. Intrară în hambar, calul proprietarul lui şi băiatul, părintele rămânând afară cu potcovarul la o ţuică.
– Eu nu mai potcovisem niciodată, mărturisea nostromul scărpinându-se uşor la nas şi netezindu-şi părul alb de la tâmple. Am luat şi eu ciocanul şi am făcut ce m-am priceput. Deodată tata şi potcovarul aud din hambar nişte chiote şi nişte hăuieli şi nişte râsete de străpungeau cerul. S-au repezit înăuntru şi, stupoare: Nu mă pricepeam neam zise nostromul, îl gâdilam în copită în draci ca să nimeresc locul unde să înfig caiaua. Bietul cal gâdilat la culme, cu gingiile pe-afară şi urechile date pe spate râdea de se zguduia satul: hi, hi hi, ha, ha, ha! Cu povestea asta a urcat nostromul pe locul unu, dar cu alta a rămas în analele navei. Urcaseră într-o iarnă geroasă pe Dunăre să descarce la Galaţi. De obicei ajungerea acasă era o problemă, o afacere capitalistă privată în beneficii şi de stat în cheltuieli şi asta în plin socialism multilateral dezvoltat. Băieţii trebuiau să plătească o groază de bani că vină sau să plece de la vapor cu o şalupă. Iarna cumplită îngheţase bocnă Dunărea. Nostromul şi ceilalţi membri de echipaj veneau dimineaţa la vapor mergând pe gheaţă groasă a fluviului ca pe şosea. Într-o dimineaţă, o ceaţă groasă ca laptele de nu-ţi vedeai vârful nasului. Nostromul venea la navă pe bâjbâite după un chef cu whisky de zece ani, pe gheaţă lunecoasă împreună cu doi camarazi. Ajunseseră până în mijlocul Dunării când deodată o siluetă întunecată se înalţă ameninţătoare la un pas înaintea lor. După ce s-au convins că nu-i diavolul cu zece cruci cu limba în cerul gurii, au îndrăznit să se apropie şi deodată am înlemnit, povesteşte nostromul: Un cal. Nu făcea o mişcare. M-am aplecat, am luat o cărămidă de jos şi zvârr, am aruncat-o în el. Băi frate, nu-ţi vine să crezi, era îngheţat bocnă, cum l-a atins cărămidă, zdrang, s-a spart calul, oameni buni, pe dumnezeul meu vă jur! Ţăndări s-a făcut. Exact în momentul în care nostromul se instală pe vecie pe locul întâi în topul mincinoşilor afişat pe o hârtie în avizierul navei, în careul marinarilor, nava s-a oprit brusc. Am năvălit cu toţii să vedem ce se întâmplă. Vaporul era prins în miezul de foc al verii pe marea Marmara într-o banchiză de gheaţă…