Guvernul – între ciocanul FMI şi nicovala sindicală

Stabilitatea şi aşa-zisa relansare economică invocată adeseori de Guvern şi, mai nou, de preşedintele Iliescu, îşi au principalul suport în măsurile monetariste ale Băncii Naţionale, în intervenţia acesteia pentru susţinerea unui curs relativ scăzut în raport cu dolarul, şi menţinerii ratei inflaţiei în limitele stabilite cu Fondul Monetar Internaţional.

Acestea sunt condiţii de bază pentru acordarea a noi împrumuturi de la FMI şi BIRD, fără de care economia românească nu ar putea supravieţui. Numai că aceleaşi organisme financiare au impus şi o altă clauză – cea referitoare la alinierea preţurilor produselor petroliere la cele practicate pe plan mondial – cu un efect inflaţionist în cascadă.

Conform cunoscutei sale tehnici de tergiversare, Guvernul a amânat cât a putut această măsură, dar, în cele din urmă, nu a mai avut încotro.

De ce ? Simplu.

A sosit din nou momentul împrumutului, necesar ca apa şi aerul. În total, sumele ce urmează a fi primite de la FMI, prin acordul stand-by, şi de la BIRD, prin împrumutul FESAL, se ridică la circa o jumătate de miliard dolari.

Cu aceşti bani se vor putea menţinea în continuare un curs admisibil al leului în raport cu dolarul şi o rată scăzută a inflaţiei, ceea ce va scuti Guvernul de bătăi de cap până în preajma alegerilor viitoare.

Şi, după toate posibilităţile, aşa vor sta lucrurile. Pentru obţinerea acestor credite, FMI a impus o serie de criterii de performanţă pentru a determina îmbunătăţiri de substanţă în economia reală, pe care, aparent, Guvernul le-a realizat.

Între ele, de mare succes propagandistic sunt ordonanţa nr. 13, prin care s-a instituit supravegherea unor întreprinderi aflate în blocaj economic, şi Legea accelerării privatizării, aflată încă în dezbaterea Parlamentului.

Dacă asemenea acte normative, care până în prezent n-au nici o urmare efectivă, dau bine la masa negocierilor, pentru stăpânirea cât de cât a crezei tot mai adânci sunt necesare altfel de măsuri, de data aceasta concrete, cu efect imediat.

Cea mai serioasă dintre ele – Ordonanţa 1 din 1995, prin care se plafonează drastic salariile din regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital majoritar de stat. Este, de fapt, o curbă de sacrificiu, generată de continua scădere a producţiei, concomitent cu polarizarea rezultatelor ei, cu sărăcirea dincolo de pragul suportabilităţii a unor categorii sociale tot mai largi.

Într-un asemenea context, valul de nemulţumiri ale populaţiei era de aşteptat. Liderii sindicali nu mai sunt, de data aceasta, fermenţii protestului, ci exponenţii unei stări conflictuale reale.

Pe care, însă, puterea intenţionează, să o trateze în maniera de până acum: prin temporizare, prin promisiuni deşarte, prin simularea câtorva paşi înapoi şi a unei disponibilităţi vecine cu viclenia. Este ce s-a făcut alaltăieri, la negocierile cu mai puţin experimentaţii lideri de opinie ai celor 50.000 de manifestanţi.

Probabil că au fost de folos sfaturile foştilor capi sindicalişti, deveniţi între timp stâlpi ai Puterii. Succesul guvernamental este numai aparent. Aceşti oameni n-au apărut în stradă manipulaţi de forţe politice oculte, ci au fost scoşi de propriile necazuri, tot mai greu de îndurat.

Dacă la suprafaţă economia îmbracă haina unei anume stabilităţi, ceea ce permite diriguitorilor ei să vorbească şi de o oarecare creştere, în straturile sale de profunzime, în economia reală disfuncţionalităţile au atins limita critică. Blocajul financiar a ajuns la zece mii de miliarde de lei, cu un efect dezastruos asupra producţiei industriale şi agricole.

Aceasta este adevărata situaţie a României de azi, pe care Guvernul se străduieşte s-o prezinte în culori trandafirii. În primul rând, pentru a demonstra în faţa forurilor financiare creditoare că a îndeplinit criteriile de performanţă, dar, nu în ultimul rând, pentru a se menţine la putere.

Există în această echilibristică un amănunt ce a mai fost sesizat: ea nu ajută stabilităţii economiei, ieşirii ţării din criză, ci doar stabilităţii unui guvern abil, care încearcă să se menţină în şa cât mai mult cu putinţă. Numai că evoluţia economiei nu este un spectacol de rodeo.

(13 aprilie 1995)

 

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.