Identitatea noastră culturală: Eugen Barbu, scriitorul pentru care cartea era un ‘glonț scăpat din pușcă’

A fost jurnalist, pamfletar, publicist, romancier, scenarist, laureat al premiului Herder. A scris scenariul pentru seria filmelor cu haiducii lui Șaptecai și cea a filmelor cu Mărgelatu. Romanul care l-a făcut celebru pe Eugen Barbu, de la a cărui naștere se împlinesc, în 2018, 94 de ani este ”Groapa”, roman inspirat din propria copilărie.

Eugen Barbu s-a născut la 20 februarie 1924 și a copilărit într-o mahala a Bucureștiului (Cuțarida). A început să scrie încă din liceu, despre clasa socială din care provenea. După absolvirea liceului, în 1943, începe Facultatea de Drept, apoi începe Școala de ofițeri de jandarmi, apoi intră la Facultatea de Litere și Filosofie, pe care a absolvit-o în 1947.

Pasionat de fotbal, dar și de literatură, începe să facă muncă de corector pentru diferite publicații și mai ales să scrie. Dorința lui cea mai mare începe să fie aceea de a scrie și de a publica. De-a lungul anilor, a experimentat toate genurile: proză scurtă, roman, reportaj, teatru, poezie, critică și istorie literară, scenariu de film, jurnal, jurnal de călătorie, cronică sportivă etc. După propria-i mărturisire, a copiat de câteva ori de mână, ca un caligraf zelos, ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent” de G. Călinescu.

În literatură, a debutat cu volumul de nuvele ”Munca de jos” (publicat mai întâi în Viața Românească și apoi republicat la Editura Tineretului sub titlul ”Gloaba”).

În conștiința publică, Eugen Barbu este perceput în primul rând ca romancier. Romanul ”Groapa”, la care a lucrat timp de zece ani, refăcându-l de 13 ori înainte de a-l publica, în 1957, a avut mare răsunet, atât în țară, cât și în străinătate.

Romanul ”Groapa”, retipărit de numeroase ori la noi și tradus în străinătate (în Franța, de pildă, unde sub titlul ”La Fosse” a suscitat interes prin latura lui exotică, asemenea scrierilor lui Panait Istrati) este povestea constituirii unui cartier de oameni săraci pe marginea unei imense gropi de gunoi din Bucureștiul interbelic.

Legat de acest roman s-au făcut apropieri între viziunea artistică a lui Emile Zola și perspectiva adoptată de Eugen Barbu.

La Eugen Barbu, descrierile din roman sunt simple descrieri: ”După aceea, cădea zăpada. Întâi, vremea bolea, umed. Frigul scădea. Începea să ningă mărunt. Peste Cuțarida se așternea o pulbere albă. După o zi, nămeții acopereau groapa și câmpul. Mahalalele vecine se mistuiau. Auzeau numai câinii, afară, scuturându-și blănile de ușa bordeiului”.

Romanul social alternează cu unul de aventuri, alert, în stilul lui Eugen Barbu cunoscut din filmele cu haiduci. Detașarea scriitorului de realitatea pe care o descria în roman a impresionat critica, semănând cu capacitatea marilor prozatori de a crea o realitate fără a se lansa în pledoarii patetice.

„Nu credem că greșim dacă afirmăm că interesul enorm cu care se efectuează lectura se datorează puternicei impresii de trăit, de adevărat. Arareori am întâlnit în noua noastră literatură pagini care să realizeze cu mai multă forță iluzia vieții”, spunea, în noiembrie 1963, criticul literar Virgil Ardeleanu.

Romanul ”Groapa” are valoarea lui, care constă într-un farmec de enciclopedie a vieții de la periferia orașului. Frumusețea paginilor cu caracter enciclopedic se datorează și faptului că în cuprinsul lor Eugen Barbu este el însuși, interesat în mod real de captarea și redarea a cât mai multor elemente pitorești.

Scriitorul spunea, referindu-se la cărțile sale, că ”odată terminată o carte, ea devine un glonț scăpat din pușcă, nu-l mai poți întoarce”.

Cartea lui Eugen Barbu ”Foamea de spațiu”, publicată în 1969, care cuprinde impresii de călătorie, este o sintagmă care definește psihologia turistului din secolul XX, dornic să răsfoiască existența planetară. Proza lui Eugen Barbu până la romanul ”Princepele” (1969), seamănă cu un ”aspirator” de personaje și întâmplări, gesturi și situații, iar scriitorul înregistrează mereu noi secvențe din „comedia umană”, ignorând semnificația lor morală.

Volumul de nuvele ”Oaie și ai săi” (1959) cuprinde instantanee ale vieții de fiecare zi dintr-un cartier de oameni săraci. Aproape toate nuvelele sale — din volume ca ”Prânzul de duminică” (1962), ”Martiriul Sfântului Sebastian” (1969), ”Miresele” (1975) — sunt inspirate din viața periferiei bucureștene dinainte de război.

De un succes similar celui al romanului ”Groapa” s-a bucurat un roman de cu totul altă factură, ”Princepele” (1969), evocare-parabolă, într-o limbă veche, a lumii fanariote.

”’Princepele’ s-a născut din întâmplare. Am vrut să scriu o carte despre haiduci. Intrarea în uriașul material de epocă m-a fermecat”, mărturisea scriitorul.

Pentru scrierea romanului ”Princepele”, evocare-parabolă a domniilor fanariote din secolul al XVIII-lea, scriitorul a trebuit să se documenteze, procurându-și de la anticariate scrieri de epocă — cronici, almanahuri, scrisori, însemnări ale unor călători străini despre Țările Române. A devenit treptat un colecționar de citate. În mod special îl interesa lexicul de altădată, cu expresivitatea lui. În ”Princepele” și în ”Caietele Princepelui”, în ”Săptămâna nebunilor”, Eugen Barbu aduna toate cuvintele posibile, vechi și noi, obișnuite și exotice, folosind ca sursă orice tipăritură.

În ”Princepele” scriitorul îl aduce în prim-plan pe un dictator din secolul al XVIII-lea, leneș, înconjurat de fideli și trădători, de admiratori și adversari. Domnitorul și curtenii își traduc setea de viață prin acumulări de obiecte, în cele din urmă sufocante.

„‘Vanitas vanitatum et omnia vanitas’ pare a fi inscripția cea mai potrivită pe frontispiciul suferindei lumi, de un sângeriu crepuscular, a romanului lui Eugen Barbu. Pentru că în ‘Princepele’ totul sugerează deșertăciunea, printr-o tulburătoare punere în ecuație a vânzolelii pământești cu Absolutul indiferent și rece, ale cărui legi sunt de nepătruns. Traseul aproape epopeic al Princepelui este exemplar, biografia sa fiind curată metaforă. El se pregătește îndelung, cu umilință și răbdare, pentru învestitură, dar ajuns acolo unde năzuia — pe tronul Țării Românești — are conștiința acută a zădărniciei eforturilor sale. Este singur, cu totul singur, într-o țară unde totul îi e străin și ostil, îl refuză și i se împotrivește în tăcere, pe ascuns”, aprecia criticul Mircea Iorgulescu.

Din creația lui Eugen Barbu mai trebuie amintite nuvelele și povestirile ”Tripleta de aur” (1956), ”Patru condamnați la moarte” (1959), ”Tereza” (1961), ”Vânzarea de frate” (1968), ”Martiriul Sfântului Sebastian” (1969), ”Miresele” (1975); romanele ”Balonul e rotund (1956), ”Unsprezece” (1956, ”Șoseaua Nordului” (1959), ”Facerea lumii” (1964), ”Incognito” I-IV (1975—1980), ”Săptămâna nebunilor” (1981), ”Ianus” (1993), dar și piesele de teatru ”Să nu-ți faci prăvălie cu scară” (1959 sau ”Labyrintul” (1967.

Eugen Barbu a scris și versuri, în volumul ”Osânda soarelui” (1968) și a tradus din Faulkner, Thomas Mann.

Activitatea sa jurnalistică a fost foarte importantă, el fiind, între 1962-1968, redactor-șef la revista Luceafărul, pe lângă care a înființat un cenaclu pentru descoperirea tinerilor talentați, iar în 1970 a preluat conducerea revistei Săptămâna. După 1990, a fondat, alături de Corneliu Vadim Tudor, revista România Mare.

A fost căsătorit cu actrița Marga Barbu pentru care a creat, în calitate de scenarist, seria filmelor cu haiduci și cea a lui Margelatu, în care aceasta juca împreună cu marele actor Florin Piersic — ”Haiducii”, ”Răzbunarea haiducilor”, ”Răpirea fecioarelor”, ”Haiducii lui Șaptecai”, ”Zestrea Domniței Ralu”, ”Drumul oaselor”, ”Trandafirul galben”, ”Misterele Bucureștilor”, ”Colierul de turcoaze”, ”Masca de argint”, ”Totul de plătește”. A murit la 7 septembrie 1993, în București.

 

Sursa: AGERPRES

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.