Impertinenţa infractorului
În puhoiul de veşti despre mizerie şi sărăcie, despre creşterea mortalităţii şi morbidităţii, a şomajului şi inflaţiei, mai în fiecare zi, agenţiile de presă ne transmit şi câte o veste „bună”: se construieşte o puşcărie de nivel mondial, cu televiziune, baie cu apă caldă şi saltele relaxa; un lot de violatori a fost lăsat în permisie să se mai relaxeze prin parcuri; ba s-a instituit şi… Ziua Puşcăriaşului.
Nu-i de mirare că, la asemenea condiţii de hotel de lux, lombrozianul abia aşteaptă aşteaptă să spele cuţitul în tine, să fure ca în codru.
Dar cei mai favorizaţi au devenit infractorii de calibru, protagoniştii marilor afaceri ilegale, ai scandalurilor care au ţinut prima pagină a ziarelor.
Explicaţia e simplă: dincolo de articolele de presă incriminatorii, marele infractor nu a avut a se teme de altceva.
Ungând bine rotiţele statului de drept, omul şi-a văzut nestingherit de afacerile lui veroase, apărat de clănţăii fără scrupule, câţiva din ei notorii pentru dubla postură în care se află: în parlament – apărători ai legalităţii; în instanţă – apărători ai marilor escroci!
Poliţia, ca instituţie ce este, prin natura atribuţiilor, mai aproape de locul faptei, a încercat să facă ceva, să-i adune şi să le aducă aminte că nimeni nu-i mai presus de lege. Numai că, până la gele, te mănâncă procurorii şi judecătorii corupţi. Procurorii de la Constanţa şi judecătorii de la Piteşti nu sunt decât ultimele exemple.
Tot de la această încrengătură ultrafavorabilă elementului infracţional se trage şi insistenţa cu care s-a încercat şi se încearcă intimidarea şi, eventual, anihilarea presei independente. Mulţi s-au întrebat pesemne de unde, la un moment dat, atâta insistenţă pentru a se impune în Codul penal sancţionarea draconică a ziariştilor prin articolele 205-206.
Cel mai înverşunat susţinător al ultimei variante s-a dovedit chiar d-l procuror general Manea Drăgulin care, într-o emisiune televizată, şi-a deconspirat şi sursa de inspiraţie: Codul penal al lui Carol al II-lea.
Numai că, pe lângă amanta lui, Lupeasca, şi camarila, Carol al II-lea avea de apărat un sistem corupt de consecinţele căruia nici Antonescu n-a mai putut salva ţara. Acum?
Cu voie sau fără, procuratura, care ţine la păstrare dosare peste dosare şi se gândeşte ca o mamă la sănătatea recidiviştilor eliberaţi condiţionat, precum şi justiţia care-i eliberează pe cauţiune pe capete, împreună au contribuit la consolidarea impertinenţei răufăcătorilor, care, odată puşi sub urmărire penală şi sub interdicţia de a părăsi ţara, nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să organizeze conferinţe de presă, party-uri, recepţii la Palatul Elisabeta.
Se înţelege că nu oricărui găinar îi dă mâna să facă ce fac ei, ci numai celor care au furat en-gros, cu milioanele de dolari şi miliardele de lei, luate drept comisioane din afaceri dubioase creditate de stat..
Tot lor le dă mâna să plătească cohorte de avocaţi care să dea în judecată pentru calomnie pe cei care au publicat ceva despre hoţiile lor, citaţi apoi la tribunal ca… inculpaţi. Da, ca inculpaţi, împotriva cărora se emit apoi şi mandate de aducere.
De ce acest lucru? Pentru că avocaţii care îi apără pe marii infractori sunt – unii dintre ei – şi parlamentari, cum am mai spus. În această calitate, ei au obţinut ca punerea sub urmărire penală şi deci dobândirea calităţii de inculpat să se facă în cazul calomniei odată cu introducerea cererii de chemare în judecată! Evident, tot pentru a descuraja presa şi a-i proteja pe marii infractori ai tranziţiei.
Pe noi însă toată această cabală a îmbogăţiţilor de pe urma revoluţiei, a parveniţilor şi regilor corupţiei, toate invectivele şi conferinţele lor de presă nu ne-au speriat câtuşi de puţin.
Dimpotrivă, pe lângă continuarea anchetelor ziarului şi dezvăluirea faptelor de care se fac vinovaţi, îi vom da la rându-ne în judecată pentru calomnie, insultă şi ameninţare. Nu de alta, dar de la trecerea lor de la această fază, a şantajului, la cea a pistolului împotriva presei nu mai este decât un pas.
(11 iulie 1994)
