Libertatea de exprimare (I): Instituțiile

Se spune adesea, a devenit un clișeu, că principala libertate pe care și-a dobândit-o societatea românească din 1990 încoace este libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare a presei/media, a actorilor politici, a altor segmente profesionale și a oricui. Este destul de adevărat. Dar…
Întâi de toate. Pentru a putea să-ți exerciți această libertate, trebuie să ai liber acces la conținuturile exprimării. Adică la informații. Este oare funcțional liberul acces la informații de interes public care mai este și legiferat printr-o lege greșit formulată, căci, atâta timp cât o lege nu conține dispozitivul sancționator ea nu este o lege?
Răspunsul este acesta. În ciuda unei aparențe de flux continuu de comunicări, conținutul informațional cu ceea ce interesează cu adevărat pe toată lumea, cu ceea ce este într-adevăr important pentru cei mai mulți cetățeni, este sărac, adică incomplet. Poporul român este ținut din 1990 încoace, într-o stare de subinformare și de confuzie masive, pe fondul unui vacarm comunicațional, de fapt, doar un zgomot de fond. Acest fenomen se petrece în parte datorită lacunelor în cultura comunicării publice din partea acelora care, prin pozițiile pe care le ocupă, trebuie să fie automat comunicatori publici. Se petrece, în parte, intenționat.
În această ecuație a comunicării în sfera publică, acționează doi actori importanți: comunicarea instituțională (Relațiile Publice/purtătorul de cuvânt) pe de o parte și populația jurnalistică, pe de alta. Ne vom ocupa aici de cel dintâi comunicator.
În chip paradoxal, în perioada 1992-2004, comunicarea instituțiilor era mult mai coerent articulată. Conferințe de presă săptămânale ale președinției, ale guvernului, ale ministerelor, ale partidelor politice. Ceea ce presupunea un oarecare efort de organizare a conținuturilor comunicaționale.
De 10 ani încoace însă, această comunicare publică a eșuat treptat dar rapid, într-o ritmicitate aleatorie, personalizată, deci arbitrară. În care conținuturile s-au referit mai mult la tacticile politice de moment, adică la aplicarea loviturilor, la lansarea a tot felul de insinuări, jigniri, agresiuni verbale și amenințări, nu la informare, adică la transmiterea unui conținut factual, de pe poziții de neutralitate, de competență și de decizie. În atari condiții, transmiterea informației a devenit sinonimă cu anunțarea deciziei, pe post de lovitură de trăznet.
S-a petrecut o alunecare profund necinstită. De la dezbaterea în timp util, în deplină libertate a informării și de exprimare, s-a ajuns la transmiterea informației-fapt împlinit, adică decizie.
În plus. De 10 ani încoace, rolurile comunicaționale au început să fie îmbrăcate în jocuri de lumini și încețoșări maligne.
Dintotdeauna, actorul politic beneficiază de o libertate de exprimare îngrădită (ajustată, cum spun francezii). Îngrădită de apartenența sa ideologică, de tratatele interne și internaționale, de contextul larg al temperărilor pe care situarea în societate (în funcția oficială) le impun asupra conținutului, al tonului și al limbajului comunicării către public.
Privit strict din perspectiva comunicării publice (nicidecum din perspectivele interzise), un moment nefast cu urmări asupra nivelului calitativ politic, cultural și democratic al comunicării în sfera publică, l-a marcat o decizie a CCR conform căreia președintele beneficiază de libertatea de exprimare. Această decizie a încețoșat vinovat și greșit o graniță subtilă dintre comunicarea publică a actorului politic (obligatoriu în limitele unor standarde) și comunicarea privată (teoretic, eliberată de constrângeri).
Încețoșarea a continuat vinovat, căci au trecut anii și nu mai putem vorbi de necunoaștere, deci singura explicație este reaua voință, când funcții publice (consilieri, miniștri, purtători de cuvânt etc.) își varsă toate visele, toate închipuirile, toate ficțiunile, toate baloanele de încercare (adică toate diversiunile comunicaționale), toate răbufnirile de limbaj, de multe ori imunde, (din perspectiva limbajului și a conținutului) pe bloguri și pe facebook, susținând fals că acestea aparțin comunicării private. Cum să fie comunicare privată când are acces la conținutul ei oricine? Cum să comunici public din poziția unei funcții oficiale invocând declarația în nume personal, adică, sfera privată? Așa ceva nu există decât în mințile unora și altora! Și ei știu prea bine că așa ceva nu se face, pentru că este o înșelătorie. De aici, reaua voință, adică batjocura.
Câte gafe diplomatice cu urmări palpabile dezavantajoase pentru țară au fost puse în eter, câte afronturi la bunul simț, la pudoare, la civilitate, la simpla politețe au fost difuzate și cu ce consecințe? Câte zvonuri și câte intoxicări și câte dezinformări au fost puse în circulație și cu ce efecte asupra coerenței reperelor colective prin această debandadă comunicațională numită fraudulos libertate de exprimare?
Nu numai actorii politici au obligația să-și controleze conținutul, tonul și limbajul comunicării într-o societate democratică ordonată în primul rând, de regulile conviețuirii sociale (instituționale și interpersonale). Sunt și alte funcții în stat care, prin natura rolului lor în arhitectura statului de drept, sunt obligate să se abțină. Mai exact, să-și controleze riguros comportamentul comunicațional.
Nu mai amintim pătimașele meciurile televizate mai demult ale Ministrului Justiției împotriva lui Ion Țiriac, în chestiunea dosarului” Cocaină pentru VIP-uri”. S-a dovedit că, în epocă, Ion Țiriac era mult mai relaționat în Europa decât marea salvatoare a justiției din România, d-sa doamna Monica Macovei.
Repetăm, nu suntem specializați în domeniu. Dar am dori să ni se ofere măcar un exemplu dintr-un stat democratic consolidat, de judecător la CSM (cum s-o numi această instituție în diferite locuri) care, în nume personal (?) postează pe blog luări de poziție (a lua poziție exclude și abținerea și neutralitatea) în chestiuni ale zilei, construind argumentări juridice cu trimiteri la tot felul de articole de lege. Sensul intervenției fiind avertizarea pe post de amenințare.
Am dori să ni se ofere măcar un exemplu de judecător la Curtea Constituțională (cum s-o numi ea în diferite locuri) care, pe blogul personal (?) transmite informații (sau bârfe?) în directă legătură cu mișcările momentului despre un profesor universitar care, ca foarte mulți alții, se îndrăgostește de o studentă cu care apoi se căsătorește, pe care apoi o sprijină în cariera universitară, acest profesor fiind, în acel moment, un proxim ministru al culturii?
Am dori să ni se ofere măcar un exemplu dintr-o democrație consolidată în care așa-zisele scurgeri de informații din faza urmăririi penale sunt puse în circulație publică sub forma stenogramelor (?) interceptărilor comunicațiilor suspecților/urmăriților deși, orice om serios știe că acestea nu sunt probe ci, în cel mai bun caz indicii, adică piste de urmat care trebuie coroborate cu elemente factuale din viața reală care, eventual, să le confirme. Fenomen așa zicând comunicațional care, constatăm, se desfășoară în continuare cu destulă frenezie, dar într-o coordonare temporală a cărei precizie este suspectă.
În schimb, toți acești comunicatori publici (actori politici, instituțiile justiției) nici nu se gândesc să dezvolte axe de comunicare instituțională prin care oricine să fie informat și, în acest fel să înțeleagă și, în acest fel, să înceapă să aibă încredere. Încrederea nu se edifică de pe poziții de forță, prin amenințări, prin interdicții și prin sancțiuni, ci prin comunicare onestă (adică completă, promptă și corectă).
Exemple de nedumeriri provocate de discuția prezentă dezordonată și lipsită de explicații (adică de informații) în urma condamnării celor implicați în fotbal, din perspectiva unui oarecare cetățean care vrea să înțeleagă ceva și pe care nici o instituție abilitată nu îl lămurește.
Ce semnificație are formularea” 3 ani, o lună și 10 zile”? Ca să nu mai vorbim de timing care naște serioase suspiciuni?
Dacă scopul principal al acestui proces este recuperarea sumelor în fluxurile finanțelor publice (sau nu este aceasta?), o instituție abilitată (poate Ministerul Justiției, poate CSM, cine știe ce altă instituție), ca să înțelegem și apoi să începem să avem încredere, ar trebui să se simtă obligată să furnizeze explicații, adică informații (căci acum nu mai este nimic secret).
Acum mulți ani când a fost pusă în mișcare punerea sub acuzare, au fost luate măsuri asiguratorii pentru recuperarea sumelor? Căci știrile recente ne spun, de exemplu, că domnul Borcea și-a trecut toată averea pe numele fiului său în vârstă de 2 ani care, născut fiind în SUA, este cetățean american. Tehnic vorbind, domnul Borcea este acum atât de sărac, încât nu are din cea bea apă. Ceva asemănător, în ce îi privește pe frații Becali.
Dacă principalul scop este recuperarea sumelor (sau nu este acesta), ce sens are să încarcerezi o persoană în vârstă de 78 de ani suferind de tot felul de boli în stadiu terminal? Dacă, doamne ferește, acest om moare în penitenciar, cum construiesc în continuare instituțiile abilitate încrederea cetățeanului român în justiție? Înspăimântându-l? Dacă da, aceasta nu este strategia educațională a unui stat de drept.
Ne va spune vreodată cineva cât s-a recuperat din totalul sumei dispuse de instanță? Ne temem că nu. Din anul 1990 încoace, cetățeanul român nu este ținut la curent cu traseele banilor publici.
Şi, în ultimă instanţă. Care este filozofia adâncă a acestui nou Cod Penal? Încarcerăm otova violatori, criminali, oameni de stat și legende? Nu avem nici o nuanțare?
Mai mult decât atât. De ce este nevoie de cel puțin trei nivele de judecare și, mai ales, cum se explică profesional vorbind, opoziția dintre sentințe? Cum adică, într-o primă instanță” faptele nu există” și în a doua, ele apar ca prin farmec?
Nu de altceva. Dar încrederea într-un sistem fundamental al unui stat de drept cum este justiția, nu se poate construi în afara comprehensiunii de către toată lumea a mecanismelor.
Scandaluri legate de evaziuni fiscale în lumea sportului există de multă vreme, de când sportul a devenit o afacere, adică din anii ’70. Steffi Graf câștiga acum ani de zile mari turnee de tenis după mari turnee, iar tatăl ei, responsabil cu finanțele campioanei, era încarcerat pentru 3 luni (!) în Germania din motive de evaziune fiscală. Una la mână. Banii erau recuperați. Doi la mână. Legenda era lăsată în pace să-și cucerească și să-și păstreze aura.
În Germania, legendară pentru rigorismul ei, deci pentru severitatea și intransigența ei, pedepsele cu încarcerarea pentru evaziune fiscală încep de la un milion de euro încolo. Sub aceste sume, este clar. Ce recuperezi din evaziunea fiscală, cheltuiești din banii publici cu sistemul justiției și cu sistemul penitenciar. Teoretic, profitul statului este zero.
O legendă în plină strălucire, Messi, este și ea prinsă într-un asemenea scandal, pe sume mult mai mari. Toată lumea caută două soluții. Să recupereze banii în bugetul public și să lase legenda să strălucească (ca să nu mai spunem că Messi nici măcar nu este cetățean spaniol).
Așadar, rugăm să explice cineva clar. În definitiv, care este filozofia adâncă a acestui nou Cod Penal?
Și, mai ales. Încă o dată. Dacă nu știm, să ne uităm la alții. Să vedem cum arată site-urile unor instituții din Franța, din SUA, din Marea Britanie și de oriunde și să învățăm și să începem să dorim să comunicăm corect și cinstit. În alte condiții comunicaționale, ca acelea care persistă și se dezvoltă îngrijorător de 10 ani încoace, relația dintre guvernanți și guvernați, în toate direcțiile societale, este una amputată. Adică este o relație de putere cvasi-discreționară. Acest tip de relație aparține, evident, sistemele autoritariste, nicidecum, societăților deschise, adică statelor de drept.

C.F. POPESCU

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.