Mîinile – Eugen BLAGA

Ideea acestui material s-a născut dintr-o întîmplare. Răsfoind, relaxat, paginile unui vechi și minunat album de artă, mi-au reapărut în memoria afectivă sentimentele pe care le-am trăit atunci cînd, copil fiind, am văzut pentru prima oară, în alb și negru, într-unul din primele modeste albume de artă ale copilăriei mele, celebrul tablou al lui Albrecht Durer, Mîinile.
La fel de mult ca imaginea, fascinantă, de altfel, m-a impresionat, la acea vreme, și mica istorioară/legendă pe care acum mi-am amintit-o și care dezvăluia geneza acestui unic tablou al picturii universale.

Se știe că Albrecht Durer provine dintr-o familie cu optsprezece copii. Tatăl, de origine maghiară, era un bun bijutier.
La cei mai mari dintre fiii săi, Albrecht și Albert, a remarcat talentul înnăscut de desenator. Evident, nu avea posibilități materiale pentru a-și trimite ambii copii la Academia din Nurenberg.
Cei doi talentați au hotărît atunci să tragă la sorți, urmînd ca cel care cîștigă să meargă la academie, iar celălalt să lucreze în mină, pentru a-și susține fratele. După trecerea celor patru ani de studiu, fratele absolvent urma să-l susțină pe celălalt.
Sorții au decis ca Albrecht  să fie cel care își va începe studiile.

Chiar din timpul perioadei de la Academie, a început să cîștige foarte bine, primind comenzi de la bogații vremii.
La absolvire, la mica petrecere de familie, dată în onoarea lui, i-a spus fratelui: „Și acum, Albert, cel mai binecuvîntat frate al meu, acum e rîndul tău. Acum te poți duce la Nurenberg să-ți urmezi visul și eu voi avea grijă de tine”.
Albert, însă, cu lacrimile în ochi, a mulțumit și a refuzat oferta, de altfel așteptată și promisă, a fratelui drag. A ridicat apoi mîinile și, arătîndu-le celor din încăpere, i-a spus fratelui că a trecut vremea sa, nu mai poate urma studiile la academia de arte pentru că, în urma muncii în mină, fiecare deget i-a fost fracturat, deci mîinile nu-i mai permit să picteze.
Impresionat, Albrecht a pictat acel minunat tablou, mîinile cu degetele subțiri îndreptate spre cer, poate unul dintre cele mai cunoscute tablouri provenind din secolul XV, pe care l-a intitulat Mîinile, dar lumea a redenumit lucrarea Mîini în rugăciune.

Despre mîini s-a scris mult. Mari nume ale culturii universale au fost fascinate de mîini, încercînd să le dea semnificații care să se apropie cît mai mult de imaginea, personalitatea, temperamentul, cultura, moralitatea celui care i-a căzut în vizor.
Tonya Reiman, Francois Mauriac, în Les mains jointes (Mîinile împreunate), Andres Barbo, cu a sa lucrare Mîinile mici, Ben Carson în Mîini înzestrate, iar de la noi Marin Sorescu în Iona, Darea Negoiță, în Limbajul mîinilor, Antoaneta Roman cu interesanta lucrare, Odă unor mîini de bărbat, regretatul istoric Florin Constantiniu și Nichita Stănescu sînt doar cîțiva, doar foarte puțini, dintre cei care au fost fascinați de mîini și au scris texte memorabile.

Semnificațiile, înțelesurile transmise de mîini, cartea de vizită a unei persoane, au preocupat, de multă vreme, comunicatorii, specialiștii în identificarea și construcția semnificațiilor, ale celor care înțeleg limbajul trupului și care pot, cu mijloace profesionale, să direcționeze și să comprime toate cele care concură la transmiterea de către noi, în spațiul public, doar a celor mesaje care ne sînt convenabile.

Darea Negoiță, în lucrarea menționată de noi, definea mîinile ca fiind legătura noastră cu lumea înconjurătoare, fiind un autentic „barometru al abilității noastre sociale”.
Se spune că mîinile sînt cele mai expresive dintre toate cele pe care trupul le poate transmite. Cu mîinile putem arăta ce gîndim în acel moment, putem devoala sau nu ceea ce gîndim, putem exprima interese sau dorințe, de orice fel ar fi ele.
Mîinile pot transmite mult mai bine ceea ce cuvintele, în anumite situații, nu pot face sau, din varii motive, nu vor să facă.

Înțelegem, sau încercăm să înțelegem, dintotdeauna, semnificațiile formatului mîinilor, ale pozițiilor acestora în diferite situații, gesturile pe care le facem, cum ar fi mîna la gură, ce transmite un semnal de alarmă, panică, anxietate sau uimire, apoi gestul de frecare a mîinilor, care, de cele mai multe ori, transmite bucurie și multe, multe altele.

Se spune că, pentru a afla cît mai multe despre om, este suficient să-i vezi mîinile, cu alte cuvinte spune-mi cum ai trupul (mîinile), ca să-ți spun cine ești.

În vorbirea curentă au apărut expresii care, mai mult sau mai puțin, atribuie mîinilor, pozițiilor sale, semnificații, roluri, funcții care, probabil, altfel, ar fi fost mult mai greu de exprimat: și-a pus mîinile în cap, sau a stat cu mîinile în sîn, fără să repare ceea ce s-a stricat. Se mai spune că decizia o poți lua cu mîinile tale. De mai multe luni, aflăm din presă, că soarta salariaților de la Oltchim se află în mîinile Guvernului, sau că un român a stat 5 luni în mîinile piraților.

Mîinile pot fi acuzatoare: Jos mîinile de pe aurul României sau, în sport, în limbajul, de acum specific, al sportului: portarul maldiv cu mîinile rare, adică portarul căruia i-au trecut de mai multe ori balonul printre mîini.
Cît despre mîinile lui Duckadam, cu care a apărat patru penaltyuri la Sevilla, s-au scris tone de materiale, așa cum se vorbește și se scrie pînă și în cartea recordurilor despre mîinile lui Oncescu care a învins, cu mîinile sale, într-o singură zi, 1000 de oameni la skandenberg.
Se definesc festivaluri, de genul Arta populară în mîinile copiilor, sau ale muzicii clasice în care prestația mîinilor dirijorale celebre sînt în prim-planul exprimării artistice, așa cum mîinile pianistului Dan Grigore fascinează lumea iubitorilor de muzică, așa cum mîinile subțiri și lungi ale Annei Ravliuc fascinează pînzele, sau vibrato-ul sunetelor produse prin mișcarea mîinilor lui Gheorghe Zamfir uimesc urechea, vrăjind sunetele.
Nichita Stănescu ne vorbește despre îngerul cu o carte în mîini, filmul lui Nicolaescu este cu mîinile curate, se vorbește, în politica europeană, despre mîinile lungi ale Europei.

Literatura patriotardă scrie despre mîinile care au desenat România modernă, chirurgul, fost ministru Mircea Beuran, afirmă, cu just temei, că doar cu mîinile curate nu pot face minuni, se vorbește chiar despre o ierarhie a mîinilor, iar la Chișinău se atrage atenția că presa nu poate fi o unealtă în mîinile cuiva, ceea ce, cel puțin la noi, pare un obiectiv extrem de greu de atins.
Dacă am crede în statisticienii literaturii, atunci am crede și că pînă acum au fost scrise 1092 de poezii despre mîini.

Mult mai importantă și mai plină de semnificații este poziția mîinilor atunci cînd cer, atunci cînd imploră, atunci cînd plîng la colț de stradă sau la gura metroului, la intersecții sau la stopuri și care, pentru mulți dintre cei care nu mai cred că există foame, mîna întinsă devine agasantă, prin ritmicitatea cu care o întîlnim.

Este fascinantă, cred, chiar și pentru un artist al celui de-al XXI-lea secol, imaginea mîinilor care așteaptă alte mîini, a mîinilor care se ridică cucernice spre cer, a mîinilor împreunate pentru rugăciune sau  a mîinilor apostolilor.

Să nu uităm niciodată să privim mîinile celor din jurul nostru, pentru că ele întotdeauna ne deschid poarta spre sufletul lor, înțelegînd mult mai ușor suferința și dramele celor de lîngă noi, pe care, rareori, catadicsim să îi mai vedem.

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.