Minciuni – Eugen BLAGA

Dicționarele definesc minciuna ca fiind alterarea, de cele mai multe ori conștientă, a adevărului. Minciuna este, de fapt, o afirmație pe care realitatea, bunul simț sau observația o contrazic. Deci, scuza denaturării adevărului din cauza neatenției, grabei sau superficialității vinovate, de moment, nu se susține consistent.
Minciuna este prezentă peste tot. Face parte din viața noastră. Toată lumea minte. Se minte cu nonșalanță, sau așa cum spun francezii, așa cum se respiră. Minciuna are, însă, și o formă grave. Cînd apare tendința psihologică de a minți și atunci capătă numele de mitomanie.
Forma benignă a minciunii, care agravează consecințele, este minciuna vanitoasă, arma preferată, des utilizată, a unei anumite categorii de indivizi/mincinoși. În general, a acelei categorii de oameni care-i include pe cei slabi, marcați de invidie sau de gelozie. Din rîndul acestora se recrutează, de regulă, autorii scrisorilor anonime. Ceea ce apare ca nefiresc este, însă, faptul că unii din cei din jur își apleacă urechea, îi ascultă, deși numai cu complezență, pe acești mincinoși, ceea ce le dă garanția că nu au fost deconspirați, că minciuna/minciunile nu au fost sesizate, că ceea ce au transmis pare a fi adevărat pentru cei din jur.
Minciuna este un comportament extrem de complex care este generat de o multitudine de factori de personalitate, în funcție de vîrsta psihică și de starea de normalitate sau de anormalitate psihică generală sau secundară. Așa se face că minciuna copilului mic, de 4-5 ani, este doar o pseudominciună, o combinație între real și imaginar, în schimb minciuna adultului este des întîlnită, cu o frecvență, cum spuneam, cvasiunanimă, dependentă de sistemul relațiilor interpersonale și de trăsăturile de personalitate, din care rolul cel mai important revine caracterului. Minciuna la adult are mai multe forma de manifestare, de la cea convențională, scuzabilă, pînă la variantele maligne, cum ar fi frauda sau trădarea. Depistarea ei este mai dificilă din cauza experienței de viață a adultului mincinos, care-l ajută să mascheze minciuna sub aparența unui adevăr. Există apoi mincinoși și minciuni patolologice, apoi minciuni neurotice, marcate de insolență, de incredibil, de inutil, de gratuit și inexplicabil.
Celebrul psiholog Jean Piaget, pe care, cu mai bine de 35 de ani în urmă, l-am urmărit într-o conferință publică în Aula Magna a Universității din București, cu prilejul decernării titlului de Doctor Honoris Causa, stabilea vîrsta de 6-7 ani ca fiind momentul cînd apare minciuna.
Tipologia minciunii este extrem de interesantă. Există, cum se știe, minciuni din dragoste, apoi minciuni premeditate, cele mai grave, cu efecte devastatoare, uneori, și de neuitat. Mai sînt minciuni individuale, cotidiene, apoi minciuni politice, orientate către schimbarea opiniilor și a convingerilor spre direcția politică dorită, există minciuni economice, dar, ceea ce este mai grav, minciuni sociale. Cele din urmă se fac cu intenția de a introduce eventuale diferențe între oameni, sub raport afectiv, în scopul motivării unor acțiuni uneori discriminatorii. Dar tipologia minciunii nu se oprește aici. Mai sînt și minicunile segregate, minciunile culturale, cacealmaua, adică pretenția de avea informații atunci cînd, de fapt, nu le ai, exagerarea, minciuna pentru copii, minciuna glumeață, minciuna prin omisiune, cea de afaceri, minciuna nobilă. În categoria minciunilor intră și jurămîntul fals, reclama exagerată, minicuna deschisă, spusă în față, cu scopul de a induce credibilitatea, dar și minciuna majordom, așa cum au definit-o cei de la Universitatea Cornell, adică minciuna mică spusă electronic, de genul nu mai pot vorbi pentru că a venit chelnerul, cînd, de fapt, subiectul nu este la restaurant, etc.
Literatura abundă în referiri la minciună. În celebra 1907, Vlahuță, chiar în primul vers, spunea că minciuna stă cu regele la masă, adică este prezentă peste tot, pînă și la cele mai de sus paliere ale societății. Expresia era discutabilă chiar și la acea vreme, așa cum rămîne și astăzi, dar, din păcate, s-a încetățenit. Se vorbește apoi de celebrele minciuni ale lui Munchausen, cel care a trăit la sfîrșitul secolului XVIII. Se mai vorbește în literatură de Lelio, mincinosul neastîmpărat al lui Goldoni, de Pirgopolinice, soldatul fanfaron al lui Plaut, de tartarinadă, de la Tartarin de Tarascon, un mitoman ca mulți dintre cei de astăzi, care crede în propriile minciuni. A mai rămas celebră expresia lui Corneille, îți trebuie memorie bună după ce ai mințit, în original, il faut memoire apres qu on a menti, sau cea a lui Cicero, mendacem memorem esse oportet/memoria este de folos mincinosului. La noi circulă cu mare succes expresia a spune brașoave, care își are sursa la negustorii brașoveni de altădată, care își promovau marfa lăudînd-o exagerat, cu reclame viclene și cu tot felul de baliverne.
Dacă ar fi să vorbim numai de reclame, aici, în cel de-al XXI-lea secol, se minte, cum se spune, la greu. Afară-i vopsit gardul, înăuntru leopardul. Cam așa, ca în celebra reclamă de circ, se petrec lucrurile și în lumea reclamelor de produse și servicii. Pentru a-și atrage clienții, se atribuie celor oferite calități inexistente, amplificîndu-se efectele pozitive pentru trup și minte. Invazia produselor naturiste, spre exemplu, agresează prin abundența și agresivitatea reclamelor, atribuindu-li-se calități curative ce se vor atrăgătoare și fascinante, ceea ce face ca, din ce în ce mai multă lume, să alearge după ele, în ciuda prețurilor, de cele mai multe ori exorbitante.
Cît despre mediul politic, ce să mai vorbim? Minciunile promovate ca adevăruri în campaniile electorale l-ar face să roșească pînă și pe celebrul baron Munchausen. Lumea crede din ce în ce mai puțin, spre deloc, în promisiunile/minciunile rostite în campaniile electorale. Așa se explică și procentul îngrijorător de mic al celor care se mai prezintă la vot. Asta explică și preocuparea aleșilor noștri în a scădea pragul electoral, în a scădea procentul care să valideze referendumurile, așa se face că s-au propus procente jignitoare de 25-30%, sau chiar mai mici.
Dacă cineva și-ar propune vreodată să facă studii aprofundate pe discursurile poltice, fie ele electorale sau din parlament, ale partidelor politice, ale demnitarilor, guvernanților și ale tuturor celor care, la un moment dat, s-au aflat la putere, ar identifica, probabil, întreaga tipologie a minciunilor. Ce ar rămîne după ce le-am curăța de minciuni? Nimic sau aproape nimic. Poate doar cuvinte de legătură sau dorințe mascate de a ascunde, din nou, contexte, realități, interese, dorințe păcătoase, așteptări vinovate, legături condamnabile, frustrări intime și multe altele asemenea.
Poate niciodată mai mult decît acum, minciuna nu a fost atît de prezentă în viața publică. Se minte despre proiectul Roșia Montană, se minte în legătură cu privatizarea companiei de transport feroviar, se minte despre trăinicia uniunii politice, se minte gros despre creștere economică, despre locuri de muncă, despre creșterea PIB-ului, despre creșterea valorii leului în raport cu euro, despre autostrăzi, despre atragerea investitorilor străini, despre exporturi, despre imaginea țării în afara ei, despre așteptările cetățenilor, despre educație, sănătate, nivel de trai, incluziune socială, sondaje de opinie, nivele de încredere, prezența la vot, alegeri parlamentare, prezidențiale, europarlamentare, se minte cînd se vorbește despre competență, profesionalism, cinste și exigență, asociate oamenilor de la putere, indiferent care, se minte spunîndu-ni-se că avem tehnocrați, că programele de guvernare se respectă, se minte invocîndu-se dorința poporului, a românlor, cum îi place cuiva să clameze ori de cîte ori are prilejul, de parcă domnia-sa nu ar aparține aceluiași popor, de parcă ar fi undeva în afara lui. Se minte zi de zi, ceas de ceas. Întreaga mass-media minte. Fiecare post de televiziune, pentru a-și crește ratingul și a aduce bani din reclame, minte. Minte inventînd fapte neobișnuite, braking news-uri din 10 în 10 minute, scandaluri, fapte imaginare din viața vedetelor dîmbovițene. Se amplifică dezastrele naturale, se caută accidente amplificîndu-se numărul victimelor, se aduc, chipurile, probe, de fapt minciuni care să convingă, se înfrumusețează/urîțește, după caz, realitatea, se utilizează material imaginar capabil de a distorsiona percepțiile, orientîndu-le spre direcțiile dorite, se mistifică, cu consecvență, realitatea, în sensurile dorite de cei puternici, de cei care finanțează.
Se minte, se minte…
Trăim, din nefericire, în secolul și în țara minciunii. Pînă cînd?

Comments

comments

Related posts

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Switch to desktop version