MOMÂRLANII
Istoria celor mai vechi locuitori ai Ţinutului Petroşanilor, care se cred descendenţi ai dacilor liberi; câteva obiceiuri uitate şi povestea gospodăriilor suspendate între cer şi pământ în bazinul superior al Jiului
Un soare ca în poveşti, suspendat pe cerul nefiresc al solstiţiului de iarnă, învăluie într-o lumină stranie drumul care trece muntele dincolo de Obârşia Lotrului şi se strecoară, printre pâlcurile de brazi care acoperă versanţii abrupţi, spre cheile Jieţului… Pădurea zace încremenită în aşteptarea zăpezii, retrase încă la peste două mii de metri altitudine, pe vârful Parângului Mare. Iar frigul s-a ascuns şi el, împins de vremea capricioasă, mult prea caldă pentru această perioadă a anului, în strânsura defileului adânc, pe care Jieţul, fratele mai mic al Jiului, l-a săpat în pintenul de şisturi cristaline de la poale.
Prin cheile înguste, odată cu apele învolburate şi întărite de izvoarele prăvălite din pereţii verticali, se strecoară şi drumul modern care leagă localitatea Voineasa, de dincolo de munte, de pe valea Lotrului, de Municipiul Petroşani din Bazinul Văii Jiului…Soarele molatic al sfârşitului de decembrie a rămas undeva… deasupra versanţilor prăpăstioşi, iar aici, în umbra perpetuă de la adăpostul Cheilor Jieţului, se simte răsuflarea rece şi tăioasă a iernii… Lăsăm în urmă efemerele comori risipite peste stâncile încremenite de ger şi coborâm prin poarta defileului spre inima celei mai interesante depresiuni intramontane din Carpaţii Meridionali…
Astăzi, Bazinul Petroşani şi Valea Jiului, după mai bine de 170 de ani de exploatare a bogatelor zăcăminte de cărbuni din subsol, au ajuns să se identifice, cu mineritul.
Cine au fost însă primii ei locuitori?… Din documentele vremii aflăm că, după anul 1840, în Valea Jiului au fost aduşi mineri de la Mina Holban de lângă Braşov, de la Pecs din Ungaria, meseriaşi germani din Banat, slovaci, cehi, italieni, polonezi, maramureşeni – meşteri în despăduriri dar şi moţi de la minele de aur din Munţii Apuseni…
Localnicii, agricultori şi crescători de vite, întemeietori ai satelor în jurul cărora se vor ridica ulterior primele colonii minereşti, îi vor porecli pe străini, în mod peiorativ “baraberi” sau “barabe”. Cel mai probabil, numele provine din cuvântul german “bahnarbeiter”, sub care erau cunoscuţi pe vremea imperiului Austro-Ungar muncitorii angajaţi să lucreze la construcţia căii ferate care va lega, începând cu anul 1870, Simeria de Petroşani.
La rândul lor, noii sosiţi îi vor porecli pe oamenii locului “momârlani”…
Ne aflăm în satul Jieţ, sat de “momârlani” sau de… “oameni de vatră”, cum le place să-şi spună, nu departe de Petrila şi de locul în care, prin anul 1868, se deschidea prima mină de cărbuni din Bazinul Petroşani…
Aşezarea de aici de la poalele Parângului reprezintă una dintre cele mai vechi vetre de păstori şi agricultori, urmaşi ai vechilor locuitori ai Văii Jiului.
După cum susţine doctorul Dumitru Gălăţan Jieţ, el însuşi “momârlan” sau “om de vatră”, în cartea sa “Tradiţii şi obiceiuri în satele din Estul Văii Jiului”, casele ţăranilor erau odinioară clădite ca şi la daci: “…din bârne necioplite, încheiate la capete sub formă de îmbucături numite coadă de rândunică”… De la acelaşi autor aflăm că: “…Mai apoi, bârnele au început să fie cioplite pe toate feţele cu barda” iar casele, de formă dreptunghiulară constau din două încăperi în care se intra dintr-un coridor lat de un metru numit “târnaţ”.
Prima cameră servea atât ca dormitor cât şi ca bucătărie şi loc de depozitare a lucrurilor de strictă necesitate… pe unul din pereţi fiind atârnat “podişorul” sau dulapul etajeră cu veselă. Printr-o uşă se trecea în cealaltă cameră, “pentru primitul oaspeţilor”, care avea şi rolul de “sufragerie”. Aici, într-un scrin se păstrau hainele de sărbătoare sau de “ţinere” din care făceau parte “stranele”, “pricoiţele” şi pătureicile”. Doar privind fotografiile, învechite de vreme, puse la dispoziţia noastră cu generozitate de către un alt om al locului, Benor Voicescu, ne putem da seama cât de importante sunt tradiţiile, transmise din generaţie în generaţie, pentru aceşti oameni tăcuţi şi aspri, ca şi muntele ce le-a fost casă, după cum spun ei, încă de pe vremea dacilor…
Asemeni mocanilor din Mărginimea Sibiului ori din nordul Olteniei cu care se aseamănă şi chiar se înrudesc, în opinia unor cercetători, momârlanii, s-au ocupat în principal cu creşterea animalelor, în special oieritul, dar şi cu agricultura care asigura strictul necesar fiecărei familii…
După cum spun ei, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, toţi deopotrivă, şi-au păstrat cu orice preţ, obiceiurile, tradiţiile dar mai ales portul… pe care vor să-l lase moştenire generaţiilor viitoare…După cum observa şi muzeograful Jura Marcu, de la Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ”ASTRA” din Dumbrava Sibiului, “Valea Jiului a fost, de cele mai multe ori, ignorată ca zonă etnografică autentică, intrând mereu în conul de umbră al mineritului şi al evenimentelor social-politice legate de acesta”.
Sufletul lor, a împrumutat ceva din frumuseţea, simplitatea dar şi din tăria muntelui pe care l-au iubit şi care le-a crescut copii…şi poate asta i-a făcut să reziste cu încăpăţânare, nu doar timpului ci şi răutăţii omeneşti.
La iniţiativa lui Corneliu Bucur, directorul Muzeului Civilizaţiei Populare Tradiţionale ”ASTRA” din Dumbrava Sibiului, în toamna anului 2006, a început o campanie de cercetare sistematică a civilizaţiei momârlanilor… care are ca obiectiv salvarea a ceea ce a mai rămas din acest fascinant fenomen cultural cu specific pastoral din Valea Jiului.
În doar două luni de la lansarea proiectului, după cum susţin cei implicaţi, “…au fost deja transferate în Muzeul în “Aer Liber din Sibiu” patru monumente, două gomile, de pe Vârful Slăvei, o cotroană sau perdea – adăpost de sterpari – din Parâng şi o colibă de fânaţ din Plaiul Jieţului”, urmând ca, ulterior, să fie achiziţionate şi transferate: o gospodărie, un complex format din piuă şi vaiagă, o stână precum şi o troiţă de pomenire.
De când se ştiu, momârlanii şi-au dus viaţa într-o veşnică pendulare între vară şi iarnă, între sălaşurile şi stânile care urcă muntele până sus în golul alpin şi aşezările din vale…O bună parte din membrii acestor comunităţi pastorale prin excelenţă, care timp de veacuri şi-au câştigat existenţa doar din creşterea animalelor, s-au văzut în ultimele decenii nevoiţi să abandoneze vechile ocupaţii în favoarea mineritului…
Un recensământ făcut în anul 1870, la scurt timp după începuturile exploatării sistematice a cărbunilor din Valea Jiului, înregistra 13671 de locuitori din care 10211 erau băştinaşi şi doar 2460 străini de aceste meleaguri…
De-a lungul timpului, rivalitatea şi dispreţul dintre cele două categorii de locuitori: “barabe” – “cei veniţi” şi “momârlani” sau “oameni de vatră” cum le mai place băştinaşilor să-şi zică… aproape că a dispărut..
În prezent, unele mine de cărbuni sunt închise iar altele, din aceleaşi raţiuni de ordin economic, urmează să îşi restrâgă activitatea sau să se închidă definitiv. Din nefericire, odată cu scăderea importanţei pe care o avea odinioară creşterea animalelor, mulţi momârlani şi-au abandonat specificul etnocultural iar o bună parte din tradiţiile străvechi, încet dar sigur au început să fie uitate… Doar câteva au fost salvate şi supravieţuiesc, datorită entuziasmului unor pasionaţi oameni de cultură printre care se numără şi câţiva preoţi…
În acest ţinut de vis care după mai bine de un secol şi jumătate şi-a schimbat pentru a doua oară destinul, încet dar sigur, lucrurile încep să intre într-un făgaş firesc…
Mulţi dintre locuitorii de astăzi ai Văii Jiului redescoperă cu alţi ochi muntele, uriaşul care i-a hrănit deopotrivă pe momârlanii care i-au păscut păşunile de pe frunte, dar şi pe minerii care i-au scormonit rădăcinile… şi speră că într-o bună zi tot el, muntele le va deschide drumul către viitor…
Să facem împreună un efort şi să ne imaginăm cum ar putea arăta în viitor această regiune carpatică despre care se spune că poate rivaliza din punct de vedere peisagistic cu multe alte zone celebre din Europa şi poate chiar din lume…