Monetarismul sub presiunea realităţii

Un nou paradox îşi face loc în evoluţia reformei economice în România.

Într-un moment în care guvernul anunţă rezultatele notabile – o creştere cu 3,4 procente a produsului intern brut, o reducere de circa trei ori a inflaţiei faţă de anul precedent şi chiar o balanţă comercială excedentară cu apropape 200 de milioane de dolari – Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional somează Banca Naţională să dea drumul la inflaţie, respectiv să lase dolarul să fluctueze liber în raport cu moneda naţională, percepută ca fiind artificial supraevaluată.

Leul „tare”, în raport cu dolarul, a lezat şi interesele puternicilor exportatori români privaţi, de unde şi bănuiala că în spatele solicitărilor de dvalorizare a leului s-ar afla interese nu tocmai ortodoxe.

Cert este că o creştere a ratei de schimb a leului cu dolarul, eventual peste bariera de 2.000 de lei, va avea ca prim efect creşterea automată a preţului produselor petroliere, conform unui protocol încheiat de guvernul Stolojan cu forurile financiare, care solicită acum „acordarea unui rol mai important pieţei în determinarea ratei de schimb”.

Clauza aceasta, în baza căreia toate preţurile explodează, a fost socotită oneroasă de către guvernul actual, dat fiind că preţul de cost la produsele petroliere interne este de peste două ori mai mic decât la cele importate.

În ciuda punctului de vedere exprimat la negocieri cu creditorii de peste Ocean, nu s-a ajuns, totuşi, la schimbarea acestui mecanism, în virtutea căruia inflaţia va fi greu de ţinut în limitele anunţate de guvern pentru 1995.

Şi atunci, se pune întrebarea: ce se urmăreşte? În cel mai bun caz, răspunsul ar fi acesta: forţarea mâinii guvernului român să renunţe la metodele monetariste în monitorizarea reformei, metode socotite cosmetizante, de suprafaţă, şi să treacă, în sfârşit, la cele de fond, respectiv privatizarea, restructurarea, demararea procesului investiţional.

Numai că în spatele acestor frumoase obiective se află doi balauri pe care guvernul preferă să-i ţină în cuşcă măcar în acest an prelectoral: şomajul şi creşterea costului vieţii.

Oricum s-ar întoarce lucrurile, primul efect acesta va fi: creşterea şomajului cu încă 10-15 procente, respectiv cu încă vreo câteva sute de mii de noi şomeri, care urmează să se adauge celor peste 1,2 milioane înregistraţi la sfârşitul anului trecut.

E drept că rata şomajului în România nu pare îngrijorătoare, fiind comparabilă cu cea din ţări occidentale, numai că, faţă de acestea, productivitatea muncii este de trei-patru ori mai mică.

Din această cauză, posibilitatea asistenţei din partea statului este mult diminuată, de unde şi riscul unor mişcări sociale imprevizibile. Se adaugă aici faptul că multe din întreprinderile ce urmează să fie restructurate – să-şi reducă activitatea sau să fie închise – sunt concentrate în anumite zone, ceea ce face ca impactul asupra populaţiei să fie greu suportabil.

Cazul Reşiţei (departe de a fi rezolvat) este semnificativ pentru situaţia din oraşele în care se află concentrate combinate şi întreprinderi ale industriei grele. Dar la fel de complexă este situaţia oraşelor recent industrializate (Giurgiu, Vaslui, Bistriţa), unde şomajul face deja ravagii, prea puţine mai fiind capacităţile rămase „de restructurat”.

Cât priveşte privatizarea, se poate spune, într-adevăr, că lipsa voinţei politice a fost factorul determinant în tărăgănarea şi frânarea ei. Numai că puţină lume se întreabă ce se va schimba în mod fundamental după aplicarea „Legii accelerării”, atâta vreme cât nu apare de nicăieri un capitol suplimentar.

De fapt, întreprinderile româneşti au o nevoie acută în acest moment de capital. Pentru a-şi relua ciclul de producţie, cele mai multe dintre ele nu dispun decât de 1 la sută fonduri proprii. Restul îl reprezintă creditul de la bănci – la dobândirea pieţei. Se înţelege că, până la urmă, totul se reflectă în preţul produsului final.

Menţinerea artificială a ratei inflaţiei, respectiv a preţurilor sub control, s-a făcut prin reducerea profitului întreprinderilor şi decapitalizarea lor. În vreme ce preţurile cu amănuntul au crescut cu circa 60 la sută, cele cu ridicata – suportate de societăţile comerciale – au crescut de 2-3 ori.

De altfel, aşa se şi explică faptul că, în timp ce, „în termeni reali”, produsul intern brut a crescut cu 3,4 la sută, cum am arătat, în mod absolut a crescut de la mai puţin de 20 de mii miliarde lei, cât a fost în 1993, la 47 mii miliarde în 1994!

Ce înseamnă acest decalaj? O presiune inflaţionistă provenită din economia reală, pe care metodele monetariste de până acum nu o mai pot jugula.

Din această perspectivă, cererea FMI de a lăsa leul să-şi stabilească cursul faţă de dolar în baza mecanismului de piaţă poate fi privită şipe latura sa bună, avându-se în vedere o relansare a exportului şi, implicit, a producţiei. Este de aşteptat, totodată, să se reducă în felul acesta şi blocajul financiar, deşi de bază vor rămâne creditele pentru producţie cu dobândă mare.

Dar efectul cel mai vizibil va consta în creşterea ratei inflaţiei, concomitent cu cea a şomajului. Este îmbinarea cea mai nedorită, cea mai periculoasă, de care orice guvern are motive să se teamă.

Numai că trebuie să se înţeleagă în mod clar că nu este vorba atât de un dictat sau de interese financiare obscure, cât de atitudinea guvernului de evitare sistematică a momentului adevărului, de amânarea termenului pentru introducerea unor schimbări cu adevărat radicale în economia reală. Dar se mai poate oare amâna scadenţa? Se pare că 1995 este tocmai anul scadenţei.

(17 februarie 1995)

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.