Nadia Comăneci. Un nume de zeiţă, în Pantheonul de metafore al gimnasticii

Mai înainte chiar de a scrie pe caiet semne, Nadia a scris, într-o spectaculoasă flexibilitate coregrafică arcuiri, mlădieri şi salturi suave şi ritmice care mai târziu aveau să îi aducă pentru întâia oară pe planetă, nota „Nadia Comăneci”: 10…! Gimnastica, prin ea, a adăugat Pantheonului de metafore, numele Zeiţa de la Montreal! De atunci a ajuns o umbră de mătase a inimii, pentru întreaga lume!…

          La ce vârstă ai intrat prima oară într-o sală de gimnastică?

          Aveam puţin peste şase ani când am intrat prima dată în sala de gimnastică de la Oneşti. Eram un copil pe atunci, dar îmi amintesc şi acum bucuria pe care am simţit-o când am intrat în ea şi am avut posibilitatea să mă joc pe aparate! Uşor, uşor, joaca a devenit ceva serios. Mă simţeam un copil norocos cu asemenea loc în care să îmi desfăşor jocul, chiar şi unul mai serios.

          Arhitectura, spaţialitatea colosală a sălii, cât de mult au impresionat un boboc de fetiţă cu funde albe la codiţe, ca nişte bucăţi de zăpadă?

          Nu am început gimnastica în sala actuală, cea cu arcade, din Oneşti. Era o sală mult mai mică, dar pentru mine, fiind copil, părea imensă. Aparatele de gimnastică mi-au atras atenţia imediat. Mi-a plăcut că eram liberă să încerc fiecare aparat, că puteam trece cu uşurinţă de la un aparat, la altul…

          Nimeni nu merge de bunăvoie la propria pedepsire. Aveai întrucâtva acest sentiment?

          Nu. N-am simţit deloc mersul la sala de gimnastică o formă de pedeapsă. Dimpotrivă. Aşa cum am mai spus, am fost un copil foarte energic şi îmi plăcea să fac lucruri noi, să încerc jocuri noi. Iar exerciţiile din sala de gimnastică erau pentru mine atunci jocuri noi, pe care eram liberă să le încerc de câte ori doream, până eram mulţumită de ceea ce făceam, până aveam sentimentul că ştiu bine şi acest joc.

        Cred că am avut norocul şi de profesori care au ştiut cum să mă atragă spre gimnastică şi să mă înveţe să mă joc frumos şi bine, să iubesc tot ce se întâmpla acolo.

Când ai receptat responsabil faptul că viitorul tău are o direcţie exactă, fără revenire, dar în acelaşi timp trudnică şi dependentă de sacrificii, aceea a gimnasticii?

          Pe la nouă, zece ani, când am început să particip la competiţii, când munca mea avea valoare nu doar prin rezultatele mele, ci pentru rezultatele întregii echipe. Atunci am început să înţeleg spiritul de echipă, importanţa prieteniei şi relaţiei cu colegele de echipă, seriozitatea muncii fiecăreia dintre noi şi rezultatele eforturilor noastre. Pe atunci am înţeles că gimnastica, munca în sală, nu mai sunt de mult o joacă, ci, exclusiv, ceea ce ştiu să fac, îmi place şi voi face mult timp.

Ai simţit cu tristeţe desprinderea de sistemul relaţional cu fratele şi părinţii, cu prietenii de joacă, pentru a te lăsa posedată de mirajul gimnasticii?

Nu pot spune ca gimnastică a însemnat vreodată o ruptură de familie. Dimpotrivă, părinţii mei m-au susţinut mereu şi m-au încurajat să dau tot ce e mai bun în sala de gimnastică şi în competiţii.

Cred că a fost şi meritul lor că am reuşit. Şi părinţii şi fratele meu au fost mereu alături de mine şi am avut şi colegi şi profesori care au înţeles că gimnastica înseamnă foarte mult pentru mine şi că în gimnastică pot obţine performanţe.

Din care parte ai decis să reduci timpul ca să adaugi în alta: de la joacă, de la pregătirea şcolară, de la pregătirea sportivă?

Probabil că, spre deosebire de alţi copii de vârsta mea, nu am fost la fel de des la cinema, la locurile de joacă, sau nu m-am plimbat prin magazine. În rest, nu aş putea spune că mi-au lipsit anumite ore de joacă, iar la şcoală nu am renunţat. Am încercat mereu să mă pregătesc în egală măsură pentru şcoală, şi pentru competiţiile sportive.

Renunţările au avut efectul maturizării pretimpurii?

          Nu cred că m-am maturizat mai repede ca alţi copii. Poate faptul că am participat la competiţii internaţionale mi-a oferit ocazia de a vizita alte ţări, de a vedea lucruri noi, de a cunoaşte mulţi oameni.

Am avut astfel şansa unei alte deschideri, accesului la alte locuri şi cunoştinţe care ulterior cred că m-au ajutat într-o anumită măsură. Am mers întotdeauna și merg în ritm cu timpul și în totală sincronizare, adecvat vârstei.

Până astăzi chipul tău a rămas inundat de veselie şi lumină, cu ochii de ambră, în care transpare concentrarea universului. Făceai acasă bravade, ca orice copil?!

          Sigur, am făcut şi eu năzdrăvănii. Mai ales că acasă încercam să îi arăt fratelui meu diferite exerciţii pe care le făceam în sala de gimnastică, voiam să îl învăţ şi pe el, aşa că improvizam şi bineînţeles că uneori el se mai alegea şi cu o julitură. Dar totul era o joacă, aşa că nu se supăra dacă se mai lovea uneori.

Era severă pregătirea gimnastelor?

          Orice sportiv are nevoie de îndrumare şi de cineva care să îl mai şi împingă de la spate pentru a-şi depăşi limitele şi a obţine performanţe. Acesta este rolul antrenorului în orice sport. Cred că depinde de fiecare săînţeleagă importanţa unui antrenor bun, care vede valoarea ta şi ştie cum să te facă să munceşti, astfel încât să arăţi această valoare şi să obţii rezultate pe măsură.

Un sportiv determinat, ce îşi doreşte cu adevărat să dea totul, îi va mulţumi antrenorului care nu a renunţat să îl forţeze să se descopere şi să devină un sportiv profesionist, cu adevărat.

          Nimeni nu a avut copilăria de fildeş imaculat. S-a întâmplat uneori să fii pedepsită?

          Da, de câteva ori, când eram mai micuţă. Ca orice copil, cred, uneori când ieşeam la joacă uitam să mă întorc acasă, deşi se lăsa seara şi eu mai aveam teme de făcut. Aşa că suportam consecinţele.

          Între Oneşti şi Deva, cât de mari au fost deosebirile de „tratament”?

La Oneşti a fost perioada de început în gimnastică, a fost copilăria mea, când şi eu tratam antrenamentele mai mult în joacă. La Deva, deja făceam parte din lotul de gimnastică,lucrurile erau mult mai serioase. Înţelegeam că munca mea din sală şi efortul depus aveau altă valoare şi alte efecte asupra rezultatelor întregii echipe, lumea mă urmărea, se cerea mai mult de la mine şi eu începem să responsabilizez aceasta.

          Există o aritmetică a vieţii!… Pentru exerciţiile de gimnastică ai fost notată cu 10. Povesteşte momentul…

    Când eşti într-o competiţie îţi doreşti să faci fiecare exerciţiu cât mai bine, iar munca din timpul antrenamentelor să dea rezultate. Nu te gândeşti la emoţii sau la note. Important e să faci un exerciţiu de care să fii mândru atât tu cât şi antrenorul şi echipa ta. Iar eu ştiam că am făcut un exerciţiu bun. Dădusem totul şi ştiam că a ieşit totul bine.

Nadia Comaneci at the 1976 Montreal Olympics (Photo by Leo Mason/Popperfoto via Getty Images)

Mă aşteptam la un rezultat bun, pe măsură, dar nu mă gândeam la o notă de 10. Cred că a fost o surpriză la fel de mare pentru toţi, aşa cum a fost şi pentru mine, deşi se văzuse că exerciţiul meu a fost foarte bun. Şi nici când am văzut acea notă nu am realizat valoarea ei adevărată. Abia mai târziu am înţeles ce însemna de fapt acel 10! Cu multă muncă am reuşit să fac istorie.

Când ai realizat că în ţara pe care ai laureat-o pe meridianele lumii cu propria ta glorie se lucrează forţat la spiritualitatea ta, la golirea de orice puritate, exploatându-te, încătuşându-te într-o lume mică, făcându-te prizonieră acasă, ai simţit că destinul te-a învins? Ai avut momente de prăbuşire morală în care ai vrut să renunţi la tot?

În viaţă nu poţi să renunţi la ceea ce îţi place, la fiecare moment mai greu. Să nu uităm că nu am fost singura care a trăit în acel sistem. Poate din cauza faptului că eram ce eram, presiunea pe care o simţeam era mult mai mare, mai ales după plecarea soţilor Karolyi, dar ştiam că toţi românii sufereau, sufereau mai mult decât mine.

Când ţi-ai asumat riscul de a părăsi România te-ai gândit vreo clipă că ai putea pierde totul?

          Da, nu mi-a fost uşor să iau această decizie. Să nu uităm că era în 1989, înainte încă de a exista vreun semn că regimul Ceauşescu va cădea. Mă gândeam în primul rând că familia şi prietenii mei rămân aici şi că puteau avea foarte mult de suferit în urma plecării mele, de aceea am ezitat foarte mult. Dar susţinerea fratelui meu şi încurajările lui m-au ajutat să iau decizia de a pleca, de a încerca să îmi găsesc un alt drum, undeva unde îmi putea fi mai bine.

        Care au fost supliciile de la trecerea graniţei până la ajungerea în Statele Unite?

Cel mai greu a fost sentimentul de nesiguranţă pe care îl simţeam la fiecare pas. E foarte dificil să nu ştii unde te duce cu exactitate drumul pe care ai pornit, dacă vei reuşi să îţi găseşti locul şi să te simţi din nou bine cu tine însuţi.

Cred că prin astfel de momente treceau toţi cei care decideau să plece în altă ţară, oricare ar fi fost ea, şi care trebuia sa o ia de la zero într-un loc necunoscut, unde trebuia să se adapteze la obiceiuri noi şi să comunice într-o limbă străină.

Reaşezarea gândurilor tale, odată ajunsă în America, regăsirea cu tine însăţi şi în interiorul tău, restabilirea echilibrului şi realizarea unui confort materialau avut o durată mai prelungită, sau mai scurtă?

A trecut ceva timp până am reuşit să am un oarecare echilibru. În America oamenii ştiau de mine, dar aici societatea îţi oferă ceva pentru ceea ce faci nu pentru cine eşti. Aşa că, într-un fel am luat-o de la capăt, ca oricare emigrant. Am avut însă norocul să fiu sprijinită de oameni care mă cunoscuseră, care mă admirau, oameni cu ajutorul cărora am reuşit să mă integrez destul de repede, mai repede poate decât un om simplu, aflat singur într-o lume nouă, fără niciun sprijin.

          Există vreun preţ care să găsească echivalentul gloriei tale în gimnastică sau poate fi pentru tine ceva mai mult decât gimnastica?

          Este foarte greu să spun astăzi dacă aş fi reuşit performanţe similare în alt domeniu sau dacă aş fi putut face altceva decât gimnastică. Ştiu şi pot spune însă cu certitudine că viaţa mea a însemnat şi înseamnă gimnastică, înseamnă muncă, determinare şi efort susţinut pentru rezultate cât mai bune. Gimnastica a fost drumul pe care l-am ales încă de mic copil şi este şi astăzi un drum foarte frumos, fără de care nu aş mai fi eu. Ce poate fi mai mult decât gimnastica? Sigur, familia şi copilul meu. De fapt nu ştiu dacă pot face o ierarhie între gimnastică şi familia mea. Poate că uneori pare că gimnastica este pe primul loc, iar în alte momente familia este cu siguranţă cea mai importantă pentru mine.

          Soţul şi fiul tău sunt pentru tine sinteze de dimensiunea inseparabiluluiîn ecuaţia fericirii. Ce fac ei şi cât timp din viaţa ta îl dedici lor?

Călătoresc foarte mult şi de aceea nu îmi petrec atât de mult timp alături de familia mea, pe cât mi-aş dori. Dar încerc să limitez pe cât posibil unele deplasări, tocmai pentru a sta cât mai mult cu soţul şi băiatul meu. Dacă totuşi programul îmi impune o deplasare pe o perioadă mai mare, sau Bart este nevoit să călătorească, încercăm amândoi să ne aranjăm programul în aşa fel încât măcar unul dintre noi să fie cu Dylan. Iar când este posibil încercăm să plecăm toţi trei, reuşind astfel să fim împreună mai mult timp. Este frumos și minunat ori de câte ori avem prilejul de a fi împreună.

Gloria ta în gimnastică este insurmontabilă. De asemenea, aviditatea de pur şi de ideal se reflectă  înfascinaţia şi armonia familiei tale. Te simţi realizată în acest sens? Ce şi cât ţi-ai dorit de la viaţă?

          Sunt într-adevăr o femeie împlinită şi fericită. Am o familie minunată, un soţ extraordinar şi un copil deosebit. Sunt încă o femeie foarte activă, implicată în diferite programe de reprezentare, sportive şi sociale. Chiar nu ştiu ce altceva mi-aş putea dori. Doar să fiu sănătoasă, să fie sănătoşi şi cei dragi mie, pentru a ne bucura împreună de tot ce avem.

          Cu ce te ocupi în America şi cu ce te ocupi în prezent, în România?

Aşa cum probabil se ştie, în America, eu şi Bart avem o academie de gimnastică, iar în România sunt preşedinta fundaţiei care îmi poartă numele. În plus, în America, dar şi în România sunt implicată înproiecte comerciale de reprezentare, precum şi în proiecte sportive, cum ar fi de pildă Olimpiada de la Londra, din anul 2012, dar nu numai, sau în proiecte sociale. Programul meu este destul de încărcat, sunt invitată şi particip la diferite evenimente şi în America şi în Europa şi încerc de fiecare dată ca prin implicarea într-un eveniment sau proiect comercial să atrag atenţia şi susţinerea pentru alte proiecte sociale şi educative dedicate în special copiilor.

          Economia românească navighează în tangaj, abţinându-mă să spun că pe marea corupţiei! Viaţa românilor este astăzi o supărare cronică, pe cord deschis. Ce faci pentru a le întinde mâna?

Aşa cum spuneam, în România există Fundaţia „Nadia Comăneci” ce-ncearcă să întindă o mână de ajutor celor care doresc să facă performanţă într-un domeniu sau celor care au nevoie de ajutor pentru a avea o şansă la o viaţă normală. Fundaţia vine în sprijinul copiilor sărmani, susţinuţi şi de Asociaţia Ana şi Copiii, în încercarea de a menţine aceşti copii în familii şi de a le oferi oportunitatea de a termina şcoala şi de a deveni adulţi responsabili. Totodată, Fundaţia „Nadia Comăneci” a dezvoltat şi Centrul MiniMe, dedicat copiilor cu vârste cuprinse între 2 şi 12 ani, ce are ca principal obiectiv dezvoltarea armonioasă a personalităţii copiilor începând de la vârste fragede, prin transmiterea unor informaţii de cultură generală şi valori comportamentale şi sportive.

Cât de des revii în România şi cât timp petreci aici?

          Încerc să ajung în România de câteva ori pe an, de câte ori am ocazia, invitată la diferite evenimente sau doar pentru a-i vizita pe cei dragi. Cu siguranţă că nu vin oricând mi-aş dori, dar încerc să fac loc în programul meu foarte aglomerat şi pentru câteva vizite de câteva zile în România, în fiecare an.

          Porţi oare, în suflet, o rechemare definitivă în ţara natală, pe care ai s-o simţi mai târziu?! Te-ai gândit să te restabileşti vreodată în România?

România este şi va fi mereu acasă. Eu am norocul de a avea două locuri speciale unde mă simt acasă: în Oklahoma şi în România. Însă călătoresc foarte mult şi nu apuc să stau suficient de mult timp în nici una dintre case. Mi-aş dori să pot fi mai mult timp acasă în Oklahoma sau acasă în România, mi-aş dori să pot fi în ambele locuri în acelaşi timp, ceea ce este însă imposibil.

Aşa că încerc totuşi un echilibru între cele două mari familii ale mele. Imi doresc, în continuare, să pot zbura! Aşa aş putea să ajung mai des în locurile unde vreau să fiu, în Oneşti, în Deva, în Bucureşti, la malul Mării Negre sau în Poiana Braşov, în Oklahoma, Los Angeles sau Montreal.

Aurel V. ZGHERAN

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.