Naționalismul, ca iubire de sine
Trăim un efect de criză firesc: exacerbarea „ismelor”. Dictatura sufixelor trădează migrarea către nişe a omului hăituit. Băncile, taxele, trădarea politicienilor, a modelelor, a oamenilor de pe stradă, a vecinilor. Puţinătatea şanselor pe piaţa muncii, imposibilitatea democraţiei de a schimba ceva prin vot. Spaima ne întoarce la caverne. Spaima ne îngrămădeşte în binomul extrem: atacă sau fugi. Nu mai e loc de iubire în spaţiul ermetic dintre cele două extreme.Ne uităm către ceilalţi în căutare de parteneri, de complici. Suntem mulţi, suficienţi pentru valenţele de abstracţiune ale unui număr. Între grup şi gloată alegem să ne reprezentăm în ultima variantă. Aici diferenţă o face firescul, gloata e un accident care conţine foarte multe libertăţi. Grupul se agregă pe bază de modele, respectă ierarhii tradiţionale, de breaslă, de tendinţe. În gloată omul e eliberat de constrângeri, simte senzaţia de putere şi libertate pe care o dă această spontană şi rudimentară formă de polarizare a mulţimii. Ea sfârşeşte prin a ne radicaliza, până la urmă, oricum am fi, tot simţim în mijlocul acestei adunări cum ne mijesc colţii.. Revendicarea cea mai răspândită, mai trâmbiţată chiar decât sloganul:”de mâine mă las de fumat ” e cea a unei sufocante, iubiri de patrie şi neam. Asta e furia noastră de oameni privaţi de alternative. Am o nedumerire: a fi naţionalist înlesneşte accesul la un statut al iubirii de patrie mai înalt decât cel la care accezi iubindu-ţi cu discreţie ţară? Pentru că dacă nu, termenul de naţionalism este superfluu.. Sunt sigur că toţi hoţii, de la breaslă străzii şi până la parlament îşi iubesc cu sinceritate ţară. Problema nu e că nu ne-am iubi-o. Nici n-ai cum să n-o iubeşti, în afara unei patologice identificări etnice sau culturale. Diferenţa dintre dragoste şi egoism o face caracterul. El se poate afla în opoziţie cu iubirea în general şi cu cea de ţară în particular. Pentru că un caracter defectuos, egoist de pildă, poate distruge cea mai mare iubire fără niciun efort, fără cel mai mic gest. Pur şi simplu, încetează să o mai alimenteze cu fapte. Aici tronează de milenii o cultivată neînţelegere: cum poţi alimenta iubirea cu un combustibil de care se serveşte îndeobşte egoismul? Familia a suferit cel mai mult de pe urma acestei confuzii. Doi oameni pot lua constrângerea socială de a rămâne împreună drept afecţiune. Faptul că împarţi cu celălalt prin mijlocirea unei convenţii maritale mijloacele de supravieţuire nu este indiciul necesar şi suficient că iubeşti. Lucrurile se complică atunci când e vorba de ţară, o noţiune care rămâne abstractă şi îndepărtată, în absenţa posibilităţii de cuprindere fizică Nu-ţi iubeşti niciodată ţara în modul poetic sugerat de relaţiile între un bărbat şi o femeie sau între părinte şi fiu. Tipul acesta de dragoste conţine mari sincope de timp în dăruire. În vremuri normale s-ar putea să nu fie nevoie niciodată în viaţa unui om să te dăruieşti. E o iubire stranie în care e suficient să nu acţionezi împotriva ei, să fii corect în relaţiile cu ceilalţi. Iubirea de ţară presupune nu atât să o urli pe străzi cât să nu scuipi pe jos, să nu arunci gunoaie la întâmplare, să nu maculezi strada cu înjurături, să respecţi culoarea roşie a semaforului şi prioritatea în trafic. Ţării îi e suficientă dovada prin care te abţii să-i faci rău. Omul e singura fiinţă capabilă de ataşament faţă de o entitate în absenţa relaţionării directe cu ea. Are credinţe ferme neverificate pentru apărarea cărora poate disloca oricând nebănuit şi perfid uriaşe resurse de violenţă. Nu mă refer la ataşamentul faţă de o echipă de fotbal de pildă, care seamănă mai mult cu afecţiunea puiului proaspăt ieşit din găoace care vede în piciorul mesei lângă care a apărut, o mamă. Omul se îndrăgosteşte de ecouri. Îi place vocea sa pe care o aude din afară, imaginea sa din oglindă, faptele sale aşa cum rezultă din reacţiile părtaşilor la ele. Experimentarea directă e o păcăleală mijlocită: de simţuri, de prejudecăţi sociale, istorice, de grup. De aceea rezultatele acestei experienţe seamănă cu caracterul care le-a coordonat evoluţia. Un individualist va vedea în ţară un căuş, o țâță, un mijloc în folosul său. Cărăuşul va vedea în ţara drumuri sigure şi gratuite, hoţul o va vedea ca pe o lege blândă şi iertătoare. Eu văd în naţionalism o iubire de ţară care nu aşteaptă nimic în schimb, văd în sacrificiu nu doar enunţarea unui slogan ci împlinirea unei fapte. Nu sunt naţionalist. De ce? Pentru că faptele mele nu sunt pe măsura idealului de meu de devotament. Naţionalismul pretinde atitudini. Declinarea calităţii de naţionalist exhibă şi orgoliul că ai făcut tot ce trebuia să faci pentru această ţară, ba chiar puţin peste. Exclude orice mică vinovăţie faţă de ţară pe care pretinzi că o iubeşti nu ca un om normal ci ca un patriot. A te pretinde naţionalist înseamnă nu numai a vorbi despre un sentiment cât a te ridica deasupra tuturor celor ce îl nutresc. Va susţine că iubeşte cel mai mult doar acela care nu numai că a dăruit tot ce avea de dăruit cât mai ales cel ce pune darul său că limita a tot ce poţi face pentru ţara ta. Ţara unui naţionalist de acest tip, autodenunţat are doar un singur locuitor de drept: El însuşi. E foarte săracă.
Adrian ONICESCU