Ne-a apropiat Eminescu
Am ezitat oarecum o clipă, imperceptibilă cred, atunci când colega mea mai tânără de gazetărie, Teodora Marin mi-a propus să pun pe hârtie câteva gânduri despre soțul său prea devreme plecat dintre noi, temerarul și furtunosul ziarist Ion Marin.
Aș fi oare printre cei îndreptățiți să o facă? – m-am întrebat. Căci împrejurările au făcut că, deși ne știam și ne urmăream unul altuia prestațiile prin ziare, nu ne-am vorbit, cred, decât cu un singur prilej. Dar, despre Eminescu. Și m-am învoit.
Era atunci decanul Facultății de Jurnalistică a Universității ”Hyperion”. Mi-a propus să particip la un seminar despre gazetarul Mihai Eminescu, pe care ar fi dorit să-l facă, și nu doar pentru învățăceii săi de la facultate. (Căci învățăcei ai lui Eminescu suntem sau ar trebui să fim toți și la orice vârstă, indiferent de convingeri sau pregătire.)
Proiectul m-a entuziasmat subit și l-am felicitat pentru idee.
Ne întâlnisem la un restaurant cu specific românesc din Centrul Vechi al Bucureștiului, invitați cu un prilej de prietenul comun, Carol Roman, împreună cu alți câțiva gazetari “locuitori ai aceleași secunde”, cum ar fi spus Nichita Stănescu.
Spre deosebire de mulți alții din promoția noastră de ziariști, nu ne-am aruncat după ranguri și proporții după marea (?) răsturnare din 1989 și am rămas gazetari-gazetari.
Fusesem amândoi truditori ai scrisului la Casa Scânteii. Dar la ziare diferite. Unul ziarist de investigație economică, iar celălalt externist, unul extroverit și vulcanic, celălalt mai retras în sine.
Dar ne-am întâlnit și ne-am vorbit pentru prima și ultima oară pe terenul neutru al unui restaurant.
Ne-am vorbit atunci mult și cu pasiune despre inițiativa sa. Conversația s-a dovedit atât de interesantă încât din replicile noastre schimbate pe nerăsuflate s-a și schițat configurația constructului proiectat.
Era un interlocutor care te provoca să-i devii imediat un partener de idei parcă mai “inteligent”, mai “plin de idei” la care altfel poate nu te-ai fi gândit.
Știam că fusese adevăratul spiritus rector, adevăratul fondator al ediției de astăzi al ziarului care fusese multă vreme principalul titlu de presă al țării.
El i-a dat numele “Adevărul”, el a fost președintele adunării generale spontane care va transforma acest ziar fost organ central al PCR, într-un ziar cu orientare democratică, el a scris articolul-program al noii publicații, căreia avea să-i fie unul dintre puținii mentori cinstiți.
Era nu numai “scriitor la ziar” sau șef de secție, ci și constructor de ziar. Iniția investigații de presă tăioase și devastatoare, încheiate de multe ori cu rezultate și consecințe răsunătoare pentru cei denunțați pentru nedreptăți și ilegalități.
Iar marea ironie a sorții a fost că tocmai după 1989 demersul său jurnalistic de laser care rezecta din relele societății a fost curmat – și unde? – chiar la ziarul căruia i-a redat demnitatea.
Ion Marin a fost unul dintre primii mari nedreptățiți din lumea presei de după 1989.
După detestabila și rușinoasa îndepărtare a sa de la “Adevărul” și-a urmat calea dificilă a Adevărului la propriul ziar, “Ultima Oră”, pe care l-a scos și l-a ținut în viață cu multă trudă și cu mari eforturi.
N-am scris acolo, dar articole de-ale mele, selectate de el de prin diverse publicații, le reproducea din când în când în cotidianul al cărui patron era.
Proiectul ”Eminescu, gazetar” nu știu dacă s-a făcut până la urmă. Și nici nu mai contează.
Eu am rămas din el doar cu amintirea frumoasă și de neuitat a unui ziarist înflăcărat, pasionat de munca și menirea sa, urmându-și mereu cu entuziasm și tenacitate drumul propriu, în ciuda tuturor piedicilor cu care se confrunta, într-un mediu al presei ce devenea tot mai ostil.
Și nu știu cum ar mai fi acționat Ion Marin în mass-media acestui moment tot mai potrivnic libertății de exprimare de acum.
Poate și din această cauză s-a retras fără putință de întoarcere din această breaslă și această viață pentru a lăsa pentru cei ce l-au cunoscut o amintire de neuitat.
CORNELIU VLAD