O întrebare nerușinată
Într-un trib din Aiurelia, vechi teritoriu cunoscut de cititori, domnea pe un „tron” cu rotile căpetenia intitulată „Eger” – provenit prin „mutație” diplomatică, cu mulţi ani în urmă, din numeroasa sa familie care semăna peste tot egeri – s-a petrecut un fapt mai puţin obişnuit.
Fata cea mare, Egreta, ar fi trebuit să-l urmeze la tron pe acest Eger ce domnea de zeci şi zeci de ani, iubit de supuşi şi de ginerele său, Adud, ce îi uimea pe toţi prin cuvântările sale ce înmuia sufletele auditorilor, reuniţi cu diferite ocazii. Şi se povesteşte că acel Eger din Aiurelia, odată cu vârsta, îmbătrânea, îşi târa cu greu zilele. Cronicile palatului egerian consemnează că acel ginerică se ocupa cu multă grijă de socrul său, fiind veşnic trist şi înlăcrimat; dar plin de speranţe, deoarece era soţul viitoarei egere şi gurile rele, ca pretutindeni pe Terra, proroceau că îl aştepta un viitor măreţ.
Şi cum destinului nu-i prea plăcea de această făptură, a ales să-i strice socotelile prin trimiterea unui băietan frumuşel şi deştept, un fel de nepot dinastic. De cum l-a văzut, suveranul l-a îndrăgit, s-a ataşat de el, l-a încurajat şi în sinea lui se gândea mai mult la nepoţel decât la fiică-sa, care abia de intra în epoca maturității şi când se pomenea în public cu diferite ocazii, soţiorul, străjer de nădejde, îi sufla pe loc cuvinte potrivite, îi dirija mişcările, până și şi ţinuta.
Şi timpul trecea şi bătrânul Eger se înmuiase, spre mâhnirea supuşilor săi. În tot acest timp, nepoţelul se instruia ba pe la vreo facultate, ba pe la vreun curs de limbi străine, ba pe la vreun restaurant de elită, ba pe la vreo piscină mondenă, la botezuri şi cununii. Era simpatizat şi devenise un personaj popular, luat în seamă de mai-marii puterii.
Bineînţeles că Adud nu-i prea convenea. Iar socoteala din mintea lui era limpede: dacă Egerul l-ar fi uns drept urmaş pe acest nepot nebinevenit, el ar fi rămas de căruţă, doar un oarecare, soţ al unei fiice de eger şi nu ar mai fi fost numit Mare prinţ consort al Aiureliei.
Şi deodată, s-a petrecut un fel de fapt istoric neaşteptat: nepotul fu izgonit şi scos chiar din familie, printr-un decret al palatului, semnat, cu litere mari, rotunde şi îngrijite, chiar de către Eger.
Cuvinte aspre însoțeau edictul: „un tânăr ce nu face cinste familiei, rupt de preocupările majore ale Aureliei, pus pe petreceri, dintre care unele cam dubioase”. Și istoria mai consemnează că Eger nici nu s-a văzut cu nepoțelul, ca să-l blameze între patru ochi. Și a trecut lună peste lună și s-a aflat că nici bătrânul nu a mai vrut să-l vadă în fața sa. Și atunci, pe loc, nepotul a fost izgonit, iar Egreta a fost pecetluită cu titlul de „urmașă a Egerului”. Adud jubila. Îşi atinsese scopul. Drumul spre supremaţie îi era deschis, iar cuvântul său urma să domine peste tot, peste munţi şi văi.
Până ce, într-o bună zi, un pârlit de scrib de la o fiţuică „Bambus days”, a adus pe lume o întrebare aparent inocentă: cum de Eger a putut semna un decret-edict al statului Aiurelia, care schimba destine, în condițiile în care nu mai mişca mâinile, iar judecata îi era tot mai încețoșată?
La început au râs de neisprăvitul ziarist care a înălţat întrebarea; dar s-au găsit şi unii care chiar au întrebat: cum de a semnat Egerul acel act funest pentru nepot, când de multișor nu-şi mai mișca ambele mânuțe?…
Eger s-a dus la ceruri și până azi nimeni n-a avut curajul să meargă pe firul afurisitei povești, rămasă la răscruce de vânturi.
P.S. Orice asemănare cu personaje și realități de la noi este întâmplătoare, dar nu imposibilă. Să fie simple bârfe?…
Carol Roman