COLȚUL OPINIILOR Editorial Opinii. Comentarii 

O tragedie, cu vocaţia incendierii establishmentului neomarxist

Tragedia în care Noua Stângă a aruncat Europa şi America este pe cât de profundă, pe atât de atotcuprinzătoare. Şi, atunci când folosesc termenul, nu o fac din raţiuni de stilistică.

Insinuarea utopiei stângiste în realitatea cetăţeanului occidental şi al celui Est-european s-a realizat respectiv, prin ocuparea treptată a mediilor de influenţă academică şi, apoi, politică – în Vestul Europei şi prin forţă armată şi, apoi, prin teroarea reeducării şi încarcerării politico-ideologice – în Estul şi Centrul Europei.

În ceea ce priveşte SUA, starea de fapt, de-a dreptul incredibilă pentru neiniţiaţi (!), l-a făcut pe Jonah Goldberg – cercetător la „American Enterprise Institute” din Washington DC şi editorialist la „Los Angeles Times” şi „Naţional Review” – să constate în celebra sa carte „Fascismul Liberal. Istoria secretă a stângii americane de la Mussolini la politica semnificaţiei”, că liberalismul american modern, de stânga, are tulburătoare şi grave asemănări valorice, principiale şi instituţionale cu fascismul mussolinian naţional-socialist (Mussolini fiind un socialist convins, un om de stânga, admirat de Lenin). Ca şi cu nazismul, de altfel. – Naţional-socialismul german (Deutscher Nationalsozialismus) – care a constituit ideologia Partidului Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani, condus de Adolf Hitler.

Această stângă, care acum îşi arogă atributul de „progresistă” sau „liberal-progresistă” reuşeşte, pe lângă efectele nefaste care se produc în materia deconstrucţiei identitare a Occidentului în general şi a Europei în special, să readucă în prim plan o contrareacţie a celor care pur şi simplu nu îi ingurgitează retorica halucinantă. O retorică ce îşi trage seva, conştient sau nu, din retorica şi real-politik-ul fasciste, naziste, bolşevice, comuniste şi neomarxiste. O retorică cu inserţii totalitare, ascunse sub perdeaua indigestă prin însăşi ipocrizia ei deşănţată, a unităţii în diversitate prin acceptarea alterităţii şi a iubirii de oameni. Pe cât de frumos şi de frecventabil, pe atât de fals şi de mincinos.

Căci iubirea aproapelui, acceptarea alterităţii se termină brusc, în termenii progresist-unionali, exact atunci când începe discuţia despre atentate teroriste săvârşite de extremişti musulmani pe străzile capitalelor europene, despre eşecul multiculturalismului, despre migraţia necontrolată, devenită un drept imuabil şi nesupus nici unei norme şi nu un privilegiu acordat terţilor de către ţări suverane în condiţiile propriilor legi interne, despre diabolizarea pe criterii de rasă (!) a populaţiei albe şi/sau creştine, considerată „suprematistă” şi „oprimantă” doar pentru că este albă şi, încă, majoritară în Europa şi SUA, despre morală publică ciuruită de atacul zeloţilor minorităţii LGBTQ+, despre socialismul democratic a la Bernie Sanders, care vrea să distrugă definitiv visul american, despre sabotarea constantă a spaţiului de securitate euro-atlantic prin iniţiative ridicole şi neproductive precum formarea unei armate europene care să apere bătrânul continent de… Statele Unite, despre dezastrul produs în ţări precum Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda, Italia şi altele de moneda unică a dnei Merkel&Co., despre concubinajul energetic anti-american şi anti-european germano-rus, despre transformarea Uniunii Europene într-un leviathan birocratic, cu tendinţe autoritariste sub stindardul zdrenţuit al sloganului „Mai Multă Europă”, despre…

Aşa cum spunea Margaret Thatcher, în materia unificării europene de extracţie progresistă, avem de a face cu „un proiect utopic clasic, un monument al vanității intelectualilor, un program al cărui destin inevitabil este eșecul: numai amploarea daunelor finale a rămas în discuţie”. Ceea ce se întâmplă, printre altele, acum în Franţa reprezintă un exemplu concludent şi extrem de violent al acestei contrareacţii, care evocă daunele finale la care se referea în urmă cu mai bine de 25 de ani dna Thatcher. Aceste daune încep să nu mai fie acceptate de Vest şi cu atât mai puţin de Est. Stânga neomarxistă pare să piardă din elan, chiar dacă deocamdată domină peisajul politic în cadrul establishmentului bruxellez.

Tragedia, la care mă refeream la începutul acestui eseu, se poate contura plecând exact de la această dominare actuală a Noii Stângi. Afirm acest lucru, constatând un lucru fast, mai întâi de toate: anume, că alegerile generale sau/şi prezidenţiale din unele ţări europene şi nu numai, au adus la putere partide sau figuri politice marcante, cu vederi eurosceptice sau conservatoare. Aceste schimbări în structura doctrinară a puterii politice la care asistăm din când în când sunt supuse, însă, unei presiuni fantastice, a liberalismului de stânga, progresist, presiune care poate duce la un moment dat la confruntări de stradă. Exemplul „vestelor galbene” franceze este emblematic. Aşa cum, tentativa de asasinat asupra actualului preşedinte de Dreapta al Braziliei, produsă în septembrie acest an în timpul unui miting electoral, este un alt exemplu grăitor. Ambele momente prefigurează un posibil viitor extrem de apropiat, în care protipendada neomarxistă va fi contestată nu doar în forme plebiscitare, ci şi în forme ale violenţelor de stradă. La rândul ei, America preşedintelui Trump stă pe un butoi de pulbere, alimentat de democraţi şi de mişcările stângii progresiste din universităţi, de ONG-uri, de „elite” intelectuale şi de establishmentul corporatist, căruia îi convine de minune logică înregimentării maselor de angajaţi în conformismul şi uniformitatea corectă politic a Noii Stângi. Căci nu de creativitate şi iniţiativă este nevoie în corporaţii, ci de executanţi manipulabili.

Revenind la migraţie, problema a acestei ipocrizii deconstructiviste identitar, propovăduite de elitele unionale, constă în faptul că dorinţa presupusă a migranţilor – care în proporţie de 70-90%, în funcţie de ţară luată în calcul – de a avea o viaţă mai bună pune în pericol civilizaţia europeană, care incumbă generic cadre legale, cutumiare, relaţionale, confesionale, educaţionale şi de siguranţă a cetăţeanului. Dreptul internaţional în materia refugiaţilor este una, iar permeabilizarea graniţelor prin imigraţie necontrolată şi, mai grav, susţinută (!) prin acorduri de de tip Pactul ONU pentru Migraţie, este cu totul altă. Amintesc doar că acest Pact reglementează confuzii grave, cu bună ştiinţă, între refugiaţi politici şi de război şi „refugiaţi economici”. Există legislaţie distinctă pentru diverse tipuri de migranţi, tocmai din motivul că statele se ocupă de ei în mod distinct, păstrându-şi prerogativele suveranităţii statale.

În condiţiile în care majoritatea zonelor sfâşiate de conflicte armate, inflamate sectar-religios, sunt, ne convine sau nu, dominate de religia Islamică, un atare Pact, care a fost semnat la Marrakesh, coroborat cu refuzul establishmentului politic european de a însera în suspendatul Tratat Constituţional al UE, orice referire la rădăcinile creştine ale Europei, anxietatea faţă de un asemenea document devine cât se poate de logică, de justificată şi de potenţial violenţă.

O ultimă precizare.

Tragedia amorsată de Noua Stânga este în plină desfăşurare şi ea căpăta pe zi ce trece noi valenţe dezastruoase, fie şi numai dacă ar fi să luăm în considerare completă ratare a obligaţiei statelor vest-europene faţă de asigurarea siguranţei cetăţeanului. Cele aproape 150 (!) de atentate şi atacuri teroriste de extracţie islamistă, săvârşite pe teritoriul european în ultimii 6 ani şi cele peste 200 dejucate de serviciile secrete ale ţărilor europene, îmi sugerează că lucrurile vor căpăta, prin contrapondere şi prin ieşirea din anestezie faţă de domnia răului, o turnură de-a dreptul incendiară.

Dan Uncu

Comments

comments

Related posts

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Switch to desktop version