Opereta, casa mea sufletească

Nu există om să nu aibă strop de voce muzicală, chiar şi în tainele gândului. Cei care ascultă operetă rămân cu ea în vocea amintirilor! Prin soprana Mioara Manea Arvunescu, vârstele operetei rămân pentru români vârste de aur, mitice.

Dacă opereta nu ar fi avut-o pe Mioara Manea Arvunescu ar fi fost incompletă. Mioara Manea Arvunescu întoarce conştiinţa umană, vibrândă, la sunetul fermecat al muzicii, aduce muzica din splendoarea armoniei universale la adevărul vieţii trăite estetizat!

Câte inimi mai vibrează azi la tonusul şi mirajul scenei lirice româneşti?

Mă doare repudierea, starea de neînţelegere faţă de artiştii scenei lirice, poate ca o consecinţă a precarităţii culturale din unele regiuni – ca să nu spun din România – cu precădere din Moldova cea de dincoace de malul vestic al Prutului.

 

În partea stângă a Prutului există o altă reacţie la chemarea muzicii. Când mi s-a propus să cânt în Republica Moldova a crescut în inima mea puterea celei mai mari bucurii. Nici nu am mai consultat programul meu şi am răspuns cu un „da” ireversibil, cert şi convingător!

Proveniţi din fibrele moldovenilor vrânceni, de la Focşani. Cum sunteţi primită acasă, printre ai dumneavoastră?

Nu sunt chemată să cânt la Focşani! Aceasta-i o rană nu adâncă, întinsă ca o platoşă ce mă strânge şi-mi sfâşie dorurile, fericirile, nostalgiile, amintirile copilăriei şi tinereţii mele. Iubesc să cânt, iubesc scena, universul mirific al scenei lirice şi grădina cu flori spirituale care este publicul. Dar iată, acasă unde mi-i cel mai drag să cânt găsesc la poarta oraşului lacătul ignoranţei, spada ingratitudinii ce parcă păzeşte municipiul de mine, cea care vreu să intru pe ea cu darul muzicii.

La ce vârstă s-a înaripat întâia oară cântecul în glasul dumneavoastră?

Am cântat încă de la trei ani pe scena Casei Armatei din Focşani celebra canţonetă „Mama”. Simt acum un glas intim sufletesc spunându-mi că încă de pe atunci scria deasupra mea cu o aură a candoarei că va trebui să merg şi voi merge mai departe, trecând peste orice sacrificiu, până la întâlnirea cu marea muzică a sublimităţii umane, muzica lirică.

La ce vârstă aţi început călătoria cu trenul vieţii spre lumea fabuloasă a muzicii, lăsând în urmă oraşul natal?

Am plecat la nouă ani din Focşani la Liceul de Muzică din Bucureşti. Singură, fără mama, fără tata! Ştiu ce a fost în sufletul lor dar, rămânând acasă, ei mi-au dat drumul, mi-au dat aripi să caut departe de oraşul meu şi de tot ce aveam ideal şi material acasă, drumul spre fericirea muzicii, la care aspiram. Îmi doream cu ardoare să cânt şi am trecut peste oricare altă aspiraţie sau căutare, pentru muzica pe care o cânt azi.

 Când aţi simţit şi  conștienizat cristalizarea talentului dumneavoastră în ardoare, ştiinţă, muncă, exerciţiu, ca valenţe ale admiterii şi afirmării în universul muzicii?

După absolvirea Liceului de Muzică din Bucureşti am făcut Conservatorul „Ciprian Porumbescu”. A urmat un curs de specializare de trei ani, la Berlin, la clasa de canto a sopranei Lori Fisher – la Bucureşti am avut ca mentor pe maestra Arta Florescu, mare artistă… Pot spune că mai înainte chiar de a intra în liceu am conştientizat care este drumul meu… altrminteri alegeam altul. Eu nu am parcurs drumul muzicii din întâmplare, ci din dorinţă!

Cu ce gen muzical aţi debutat?

Am debutat în operă,  cu  Traviata. Treptat însă mi-am  dat seama că firea mea este alta: veselă, dinamică, spontană. De aceea am agreat opereta. Am iubit-o, apoi mi-am construit o casă sufletească a mea în interiorul operetei!

Cântaţi şi altceva, în afară de operetă?

Drumul artistic şi viaţa mea personală s-au descoperit şi construit exultând în sacrificii, în numele credinţei în operetă, al cântecului pe scena operetei, al operetei în sine. Ceea ce nu m-a oprit să joc şi să cânt şi altceva, de la romanţe şi lied, la muzică religioasă… într-o paletă sonoră nuanţată şi extinsă.

Familia, instituţia Teatrului de Operetă „Ion Dacian”, spectacolul de operetă sunt coordonate ale distribuirii timpului dumneavoastră. Există omogenitate şi unitate între ele sau trăiţi o viaţă cu renunţări alternative?

Consider că dacă Dumnezeu m-a înzestrat cu voce bună trebuie să cânt şi o fac întotdeauna cu drag. Opereta este casa mea. Cea dintâi. O jumătate din viaţă mi-am petrecut-o aici şi o petrec. Eu pun mult suflet în ceea ce fac. S-au petrecut şi se petrec la Teatru multe schimbări. Cu unele sunt de acord, cu altele nu, dar viaţa merge înainte. Astăzi, tinerii îmi predau teme despre cum să fim deschişi la orice. Eu niciodată nu m-am dus la Teatru ca la un servici, eu trăiesc bucuria faptului de a intra în Teatru ca într-un templu de meditaţie şi descătuşare de sub apăsările prezentului, de urcare la amvonul bucuriei din raiul cântecului.

Opereta este pentru mine un lucru sfânt. Mulţi obişnuiesc să spună „scena sfântă”, „scândura sfântă”! În aceste metafore sunt cantonate cele mai fericite momente din viaţă, ale mele. Iubesc necontenit, nelimitat scena. Cînd păşesc pe ea uit de tot şi întreaga energie pozitivă a mea o transfer publicului.

Am o familie fericită. Îl am pe băiatul meu, Bogdan, de 26 de ani (interviul a fost luat în 2011 – n.a.), care a terminat facultatea şi master-ul, am soţul, am, fireşte, viaţa mea personală.

Fiul şi soţul mă acceptă când mă rup pentru anumite momente de familie, îmi respectă deciziile, tăcerile… Acesta-i faptul important al vieţii mele personale sau artistice-profesionale.

Găsirea liniştii necesare în familie, ceea ce e nevoie să aibă fiecare artist, bucuria venirii mele în familie, acasă, în căminul meu, chiar dacă există inevitabil şi aici probleme diverse, e tot ce îmi trebuie şi am!

Acasă, la Focşani, vă aşteaptă, vă cheamă scena?

Splendoarea celui mai statornic vis al meu este să cânt la Focşani. M-am gândit să fac o şcoală cu numele meu, în acest oraş, dar simt că aspiraţia mea nu rezonează cu a celor de acolo. Nu vor, nu ştiu, nu pot?! Nu am răspuns la aceste întrebări, dar nu-i acuz de nimic. Eu mă gândesc la copiii cu preocupări şi talent muzical.

Copiii de azi nu trebuie să dea sentimentul unei suficienţe aproape grobiane. Eu m-am format printre monştrii sacri ai operetei. Dar copiii de acum sunt singuri, au ajuns o generaţie singură, nepregătită să abordeze corabia lui Marco Polo. Sunt însă tentaţi să pună mâna pe cârmă şi pot fi luaţi de valuri, se pot scufunda! Aceasta-i generaţia singură a copiilor noştri, dar trebuie să o apărăm şi să o salvăm ca să nu devină generaţie ratată.

Transmit şi pe calea aceasta celor de la Focşani că eu exist, sunt undeva… Cum m-aţi găsit dumneavoastră, aşa mă pot găsi şi ei. Am părinţii care locuiesc la Focşani, mama mea a fost balerină, iar acum adoră florile şi este preocupată de ele, o cunoaşte toată lumea. Este preşedintele Asociaţiei „Amicii Rozelor”, se ocupă de trandafiri, la Focşani. Nu este greu să fie găsiţi, nu este greu ca prin ea să se ajungă la mine. Nu trebuie să o spun repetat, dar o fac cu sinceritate: îmi doresc foarte mult să cânt la Focşani, însă cheia uşii încuiate nu e la mine.

Mioara Manea Arunescu, Plácido Domingo, Angela Gheorghiu

Dragostea se simte! Pluteşte şi atinge ca o mătase sufletul. O receptaţi în spectacole? Simţiţi că spectatorii vă iubesc?

Oamenii au nevoie de noi, de vocile noastre, de muzica noastră, de bucurie. Au sufletele îndurerate, înnegrite de apăsări, de lipsuri şi nedreptăţi. Simt că oamenii ne dăruiesc bucuria şi noi le-o dăruim lor.

Fără nicio problemă sunt deschisă colaborărilor, dorind ca lumea să afle de noi şi să ne cheme. Şi noi suntem chinuiţi, şi noi suntem daţi afară, şi noi suntem trişti, suportând restructurări şi tot felul de greutăţi, ca toţi ceilalţi.

Numai că noi trebuie să gândim şi pentru dumneavoastră!… Înainte să urcăm în scenă trebuie, prin educarea voinţei, să ne despovărăm de greutăţile noastre, să intrăm în personajul pe care îl jucăm ca să dăm tot ce e în măsura puterilor noastre şi talentului  nostru,  al  fiecăruia  dintre  noi,  pentru   ca   publicul căruia  ne  adresăm  să aibă  satisfacţia  vizionării  şi  audierii   unui spectacol elevat.

Mioara Manea Arvunescu, Angela Gheorghiu, Mihai Ciortea,  Gabriel Arvunescu

Aurel V. Zgheran cu Mioara Manea Arvunescu, Adjud, 14 aprilie 2011

Aurel V. ZGHERAN

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.