Paul Talaşman – Scena, doctorul şi doctoria actorului
Și… a plecat actorul Paul Talașman…, rămân în urma sa aducerile-aminte, cu drag și dor…!
…Și totuși, zărindu-l cu ochii gândului, auzindu-l în șoapta sufletului, este printre noi. Cu prietenia lui acordată celor pe care a socotit că o merită – printre care poate că m-am aflat, căci aceasta am stăruit să zidesc îndelungul unor ani buni de când ne-am cunoscut și până în ultima sa amară și nedreaptă zi – a servit adevărului potrivit căruia nimic nu poate dispărea nemairămânând nimic în urmă…!
Plecarea actorului Paul Talașman privește întoarcerea scundului dar agitatului, supraplinului cu energie trup al său în lut… Spiritul i-a rămas însă aici. Îl vedem, îl simțim ca pe o ființă ce poate fi atinsă, privită, auzită.
Interviul de mai jos l-am realizat și publicat în 2012. De-ar fi putut fi scrise toate pe care le-am discutat eu și Paul Talașman, adesea, de cele mai multe ori când mergeam la București și eu dintr-o garsonieră de vizavi de Teatrul Național, unde poposeam, el de pe oriunde se afla, minute fără număr, ore chiar, pline de vervă, răsfoiam ca pe o carte prin gânduri și ni le împărtășeam unul celuilalt…! Ne-am și întâlnit, firește, actrița Monalisa Basarab fiind cea care ne-a adus față în față.
Actor al Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”, Paul Talașman se numără printre cei care și-au scris numele în istoria acestui templu al Revistei românești, cu istorie fabuloasă.
Conu’ Paul Talaşman, al Teatrului de Revistă „Constantin Tănase” este azi unul dintre actorii care apără ultima redută a scenei româneşti de pronunţata tendinţă a desocializării de boierimea romantică dedată plăcerii de boemă neconvertită la modernitatea aproape de limita afectivităţii umane. E un boier din alaiul ceremonios al Thaliei, fără a fi încolonat vreunui şir monoton de actori scorţoşi care peregrinează prin birourile teatrelor, nu în dispozitivul lor activ, ori, cu atât mai puţin, furat de fascinaţiile caruselului actual al ziselor spectacole perturbate de gălăgie fără spuse consistente şi de încărcătură cu zbucium năucitor, dar gol de expresie artistică; este un actor din pleiada ce-a zidit fundaţia teatrului românesc, îl încununează azi şi-l vor înstela mâine; e un om omenos, un om de sfat, de o necontrolabilă voioşie în relaţie interumană, fără opacitate a vorbirii, niciodată pierdut de regula şi omenescul comunicării.
Cunoaşte atâtea despre viaţă, în fiecare vorbă a sa e un înţeles de ascultat şi de luat drept călăuză. A trăit multe experienţe, asimilând într-o carieră artistică vastă esenţele unui veac de istorie a scenei româneşti. A cunoscut celebrități ale teatrului românesc, a trăit sub focurile rampei clipe de surâsuri şi oftaturi. Avem a face, privindu-l şi auzindu-l, cu mărturisitorul pe viu despre viaţă şi teatru!
A fost şi este de o viaţă rob de bunăvoie al Thaliei! Va fi nevoie de o istorie care să aşeze în retorta ei toată consistenţa vieţii acesteia închinate artei teatrului insular în raiul sufletului uman. O conversaţie cu actorul Paul Talaşman e o călătorie pe insula aceasta, într-un răgaz necesar la incoerenţa cu neoprita pierdere cotidiană în mărunţişurile efemere ale vieţii!…
De când, şi cât de mult suferi de „boala” scenei, Paul Talaşman?
Am suferit de mic de boala băgatului în seamă, aveam de pe atunci „marea calitate” de a atrage atenția celor din jur cu felul meu de a spune bancuri, de a dezvălui o întâmplare haioasă într-un mod, comico-dramatic, de succes și de efect.
La ce „medic” ai mers şi ce „doctorii” ai luat?
La vârsta la care am realizat că am succes am dorit să mă fac actor. Scena a fost şi este, în ce mă priveşte, doctorul şi doctoria!
Râul nu se acumulează de la sine, torentul lui nu există din neant, el provine din nor, izvor, pâraie, afluenţi… Întocmai artistul. O cercetare extinsă în biografia lui conduce la legături de familie, mai îndepărtate sau mai apropiate, cu alţi artişti. Care sunt coordonatele din această perspectivă, în ceea ce te priveşte?
Întocmai ca ale râului. Suntem doi frați gemeni, artiști: Alexandru, grafician, pictor, talent înăscut, trăiește la Lyon de mulți ani. A fugit din țară după terminarea facultății… eu am rămas să mănânc salam cu soia – sănătos și de un gust aparte, nu?! Am un băiat – ultimul Talașman, la vârsta acumulărilor. E cel mai talentat – am trei băieți și o fată, o familie frumoasă și o fericire de nevastă, să-i dea Domnul dreptate în ce reușeste să facă pentru noi… Băiatul mezin e şi el, sper, un „afluent” al „râului” familiei noastre.
Drumul spre scenă, prin ţara „gustosului” salam cu soia, a fost lin pentru tine, ori unul cu povârnişuri bolovănoase?
Doamne, cine ne-o fi blestemat pe noi românii să dăm peste conducători falimentari și comuniști, unul şi unul, veșnici, de neclintit?!… Dar asta-i altă poveste… viața e frumoasă de trăit, nu de văicărit… Toți am suferit mai mult ori mai puţin, fără îndoială, nu toți la fel și nici de aceleași probleme… unii de te miri ce, alţii pentru acte mai temerare, cum ar fi o trecere frauduloasă de frontieră, o fugă prin gara de frontieră… hei, dați frâu liber imaginației și gândiți-vă câte vise nu s-au risipit, frânte de neputința de a circula în tinerețe… Eram actor la Baia Mare, la Teatrul Dramatic și nu puteam merge în turneu la Ivano-Frankovsc-Carpatica, în Ukraina românescă, să joc pentru românii de peste Tisa, (unde toți „plânsu-mi-sa”) eram iubitor de public, aveam revistă de top în acest Teatru, secție de Revistă, alături de care am făcut carieră în cel mai frumos mod posibil. Am fost privilegiat să-l cunosc pe Puiu Maximilian și pe inegalabilul compozitor Vasile Veselovschi, o minune de creatori de revistă românească de mare calitate… să nu uităm: „Stela și Arșinel” există și azi datorită genialului Puiu Maximilian. Au fost şi cărări şi dealuri ale mersului meu în teatru. Un mers mai lin sau mai aspru!
Filmul şi teatrul au fost un motor, sau o greutate a picioarelor tale, către împlinirile vieţii?!
Filmul și teatrul sunt două lucruri distincte și cu mare impact asupra existenței actorului de talent, şi nu numai. Ele au fost praful de puşcă al idealului meu. Am făcut tot ce am crezut de cuviință să fiu remarcat de la începutul carierei mele, am participat de fiecare dată la toate festivalurile de care aveam parte în întreaga perioadă comunistă şi după, în „libertate”. De aceea am fost premiant atât din partea comuniştilor care nu puteau trece cu vederea un talent autentic, în festivaluri de umor, cât şi din partea următorilor.
Printre barierele comuniste a trebuit să te strecori, de vreme ce tragedia naţională era parodiată în genul comic, iar ochii de veghe se fixau, din acest motiv, în primul rând pe actorii comici?
Mai cu perdea, mai cu cenzură, cu șopârle, făceam de se rupeau sălile-n două! Ne puneau în primejdie aplauzele, ne feream când tovarăşul era în vizită la Neptun, la mare, la stadion, ori în alte spaţii publice în care se asculta cu sfințenie tot ce debitam noi, convinși că aveam dreptul să ne manifestăm liberi… Doamne ce chin frumos, și ce mândri eram când ne opreau oamenii pe stradă, în semn că ne iubeau și ne apreciau sacrificiul pentru ca ei să râdă! Atunci asta aveam: râsul, bancurile cu bulă, „Europa Liberă” și șuetele la cafea cu imitații despre Ceaușescu – cine vorbește mai bine ca „boul ăla de la conducere”… așa vorbeau cei care aveau curaj. Ce expresii cu substrat comic fulminant: „Frații Rumeguși”, „Nu-i bai, mi-s Revista”, „Revista munceşte, nu gândeşte!”…!
Din perspectiva concretă a stării de împlinire din acest moment, teatrul are cosubstanţialitate sau nu?
Ca artist trecător prin lumea asta mare… cu mult curaj, înarmat până-n dinți cu răbdare, mă identific în fiecare clipă a vieţii mele cu teatrul. Hâmmm! E greu de cuantificat de la o zi la alta rolul teatrului în viaţa mea. Trebuie să-l iubești, după care să-l dorești, după care să-l înțelegi… și așa ajungi să creezi o părticică din ceea ce crezi că-i deja creația vieții tale… dacă ai răbdare, la sfârșitul carierei vei înțelege de unde ai avut puterea să treci cu bine peste acest experiment numit teatru, chin, dragoste, pasiune, viață, înfrângeri, regrete, reușite, frumos, urât, ură, iubire, minte, umor, har, dar, dor…, într-un cuvânt, viață, viață cu luptă zi la zi… În spectacol, teatrul e viaţă şi efort colectiv, un tot unitar cu care ne jucăm în glumă de-a viața…, unde mai aducem o contribuție, este partea în care ne păstrăm puterea și pentru a dărui celor care-s mai slabi, mai emotivi, celor care urmăresc cu interes o anumită evoluție…
Vorbeşti despre teatru ca şi cum ai rosti o rugă. Sunt, pentru tine, elemente de afinitate între teatru şi credinţă?
Doamne, ce s-ar întâmpla fără credință!…
Ce însemnătate istorică are teatrul în lume? Din perspectiva istoriei umanităţii, teatrul este azi vechi sau nou?
Nimic nu-i nou sub soare, experimentul în teatru s-a propus din antichitate, de la greci, de când s-a jucat Oedip, de când s-a scris despre Electra, războiul troian, Ahile, Agamemnon Ullise…
Ce îi individualizează pe actori: cum joacă, ce joacă sau ce râvnesc să joace?
Facem multă vâlvă la distribuții, facem gură la repetiții dar nu vedem nimic din ce ne împiedică să jucăm prost un rol, ori care să nu ne prindă, să nu ni se potrivească, dar să ni-l dorim… Doamne ce bine ar fi ca în teatru să joci tot ce-i principal, fără să faci o selecţie! Aici trebuie să intervină caracterul, gândirea, bunul simț…
Exemplifică un mare actor român, interpretând strălucit un rol secundar.
Bătrânul Jean Constantin făcea din orice apariție-rolișor o bijuterie, dar nimeni nu s-a gândit vreodată la Jean, că până să reuşească acest lucru a jucat și firimituri, a dus tava, a jonglat pe scenă fără nici o replică…
Deci?
Deci nimic nou sub soare… spunea un regizor – actor și om –, Anton Tauff, fost coleg director si regizor de la Baia Mare!
Eşti azi la o răspântie în care numeri ce ai adunat într-o viaţă! Ce te îmbogăţeşte: celebritatea de actor sau împlinirile în plan strict personal?
Succesul profesional, ca şi unele înfrângeri se situează în planurile mele strict personale, nu sunt rupte de restul. Cu ce se poate mândri un om care activează într-o meserie numită actorie? Cu familia în primul rând şi cu bucuriile trăite lângă publicul pentru care a jucat și mai joacă…
Relaţia ta cu publicul este afectivă?
Fireşte, întotdeauna. Publicul nu trebuie certat, e prieten cu noi, e ritmul, etalonul și criticul corect al actorilor, în general al celor care servesc Thalia, făptuiesc arta de care să se bucure cei prezenți în sala de teatru.
În relaţia actor public şi carieră există o primordialitate?
Există o conexiune. Depind una de cealaltă.
Ego-ul e în măsură să determine relaţia între actori? Succesul şi cariera celorlalţi încătrănesc întrucâtva sentimentele unui actor?
Cariera e sau nu e…! Ţi-o faci ori nu, o judeci pe a altora, creionezi zilnic diverse caracrtere, creionezi stări, fapte, te perfecționezi pe tine în propriul drum spre ceva perfect! Poate…! Dar în niciun caz nu trebuie să hulești. Au fost, sunt şi vor fi cazuri! Dai din ce ai și dacă dăruiești primești în primul rând aplauze, palmele… de bine, nu?!
Ce consideri mai afectat de efemeritate, teatrul, sau actul concret al vieţii?
Teatrul e legat de ideea de nemurire, dar cu toții știm că numai zeii sunt nemuritori! Un teatru bun e un teatru în care se joacă piese bine și nu piese ,,bune”, spunea nenea Iancu.
Talentul este osia succesului unui actor, sau munca şi ştiinţa actoriei?
Talentul nu rezistă prin sine, fără o „osatură” ce este munca, multă muncă și un pic de noroc. „Harul îl ai de la naștere, dar cel mai mare dar este munca, ambiția, dorința si dragostea de oameni, ca să fii artist”, spunea profesorul Dem Rădulescu, „trebuie să ştii să vorbeşti tare, clar și să nu dărâmi mobilele în scenă”…, glumea el, dar glumea cu tâlc, avea un simț pedagogic rar întâlnit la un profesor creator de personaje.
Anii adunaţi în urmă pot deveni o cortină între actori şi scenă, înainte de a se croi o cărare între glorie şi memorie?
Dacă faci lucrurile bine în timpul vieții, cu siguranță, după ce pui jos frâiele creației tale în lungul drum către perfecțiune, ajungi să înțelegi cam unde-ai greșit și cam unde ar trebui să șlefuieşti câte ceva. Eu unul nu voi opri motoarele decât atunci când Dumnezeu va zice odihnă tupului trudit să dau, și voi primi odihnă, iar timpul va decide de-i rău ori bine să mă opresc din drum.
Ce năzuinţe sunt împiedicate cel mai adesea să-şi urmeze calea spre faptă, în rândurile actorilor?
Sunt cazuri și cazuri în rândurile actorilor. Unele hazlii altele de-a dreptul dramatice… Am foști colegi care nu au reușit să facă din viaţa lor o carieră de luat în seamă, dar au reușit să se văicărească toată viața despre ce mare nedreptate există în lumea teatrului și cum sunt talentele date la o parte de către jocurile de culise, de piloși de… și exemple se pot da… Ştiu, așa a fost, așa mai e încă moda, dar talentul nu ți-l ia nimeni, norocul ți-l mai și faci singur, iar pilele se pot toci stând nemișcate… Am o mare nedumerire legată de lumea asta: dacă totul e pe relații, pile și aranjamente, de unde au apărut vedetele (ordinea e aleatorie): Horaţiu Mălăiele, Toma Caragiu, Vasilica Tastaman, (Doamne, ce actriţă), Stela Popescu, Alexandru Arşinel, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Ştefan Ciubotăraşu… Pe maestrul Ciubotăraşu l-am cunoscut, am vorbit cu el și am participat la cursuri de actorie în Casa de cultură „30 Decembrie” din sectorul 1, București, unde marele Ciubotăraşu făcea cursuri de pregătire actorie, prin ani ’70. Erau anii cei mai frumoși ai celor de-o seamă cu mine, care visam cu ochii deschiși spre o carieră de succes… unii dintre noi au reușit, alții și acum cochetează cu umorul fără umor… Se spune că dacă ai umor, prin muncă poți deveni actor, dar fără să ştii să râzi, nu știi nici pe alții a-i face să râdă.
De ce nu poate străluci arta teatrală fără iubire? E lucru ştiut: teatrul fără iubire e meserie brută! Ce te animă în mersul la teatru, cu ce trăiri lăuntrice păşeşti pe trotuarul din Calea Victoriei, spre „Tănase”? Te apasă vreodată o nechemare, o anume plictiseală, o renunţare?
Nu, niciodată. Poate uneori, o stare de sănătate mă trage înapoi, altminteri eu merg la teatru cu bună dispoziţie şi dragoste! Aşa merg cei mai mulţi dintre noi! Teatrul nu e altceva decât o grădină în care limba română înfloreşte etic şi estetic în acte de cultură. Așa vom face pace, așa vom vrea să mai iubim tot ce-am iubit cu multă râvnă, dictat de un impuls lăuntric, tainica icoană de suflet, limba română zidită-n fel și chip în fața celor mulți, cu zâmbete pe buze și inimi bucuroase de ce aud la ceas de taină, din gura unui pezevenchi, unul cu dar la vorbă și cu minte brici. Trecut-au multe dialoguri surde pe care surzii le-au apreciat, dictate din înaltul cer senin de îngerul de suflet al Thaliei, alături de care zilnic stai la masă fără să mănânci, dar sorbi din mama limbă românească! Așa înțeleg eu să dau frâu liber spiritului.
Cu ce te premiază viaţa?
Premii?! Nimic nu poate egala familia! Cel mai frumos premiu este cel de-al treilea băiat care mă și întrece în talente și în felul de a se face remarcat, adică e frumos și deștept da și modest, nu?! Şi eu sunt modest „dar vreau să se știe”, parcă așa spunea Maiorescu! Dar să devenim serioși… știi de ce se-nvârte Pământul? Pentru că nu stă pe loc… ha, ha, ha, aha…! De cîte ori sunt trist, glumesc, e o calitate în cazul meu, pentru că m-a scăpat de multe necazuri. De la necaz până la ,,ștreang” nu e decât un pas… de multe ori trebuie să învățăm a muri câte-odată. De învățat, toată viața trebuie să învățăm, nu te poți socoti deștept în această meserie – vorbesc despre teatru, despre artă. Ca să devii de neegalat, ca de exemplu Ciulei, Andrei Şerban, Anthony Quinn, Pacino (exemple se pot da, mă refer la acel moment în care lumea zice da, dar așa ceva mai rar), nu poți, autoproclamându-te genial. Trebuie să deții crâmpeiul de umilă recunoștință în fața publicului care te şi huiduie, știe el de ce-o face… în cazul în care se întâmplă acest lucru… Cu aceasta m-a premiat viaţa, să îmi înţeleg mai bine rostul şi locul.
Locul actorului în viaţă e un jilţ?
Hai, că am început să filozofăm… nu e cazul, devenim profunzi, confuzi și plictisitori. De aceea iubește publicul comedia: e dornic să râdă, de drame e sătul, le trăiește zilnic, am uitat să-ți zic: și noi actorii suntem oameni, avem viață personală, idealuri, probleme, destule nevoi…, lipsuri…, dar știm să le fentăm, ori ne străduim să le fentăm… Doamne, ce de lucruri interesante se pot spune despre această meserie frumoasă, da grea! Meseria de actor implică o sănătate de fier și o gamă variată de posibilități de exprimare artistică. Nu e o joacă aceea cu publicul… e o vorbă de mult vehiculată la artiști… Hai să-ți spun că meseria asta te poate îmbătrâni într-o noapte… Jilţul actorului e inima publicului său!
Idealul tău religios îţi slujeşte la făptuirea profesiei de actor, despre care spui că cere eforturi?
Dumnezeu nu e părtaș la muncă, e doar învingătorul care te poate convinge să devii un luptător pentru idealurile pe care ți le propui. De la strămoșii noștri am deprins dragostea de muncă, iar de la comuniști am deprins lenea, furtișagul, minciuna, tot ce-i rău în cotidian.
Comunismul a trecut şi am rămas cu degetul pe rana necicatrizată a istoriei! Nu ne este azi nici mai bine, nici mai uşor! E tunelul mult prea lung, ori „luminiţa” de la capătul lui e stinsă definitiv? Dacă da, unde crezi că este ea, „luminiţa”?
Monarhia e singura scăpare a noastră, a românilor și a României. Și, pentru că m-am deconspirat, ca ideologie, mă declar iubitor de țară și neam, iubitor al monarhiei, despre care am auzit de la ai mei bunici și părinți, de la o mătușă – tanti Sicuţa – care s-a văzut cu Majestatea Sa Regele Mihai la Capaclia-Niculiţel, pe moșia Talașmanilor, la dezvelirea Crucii Eroilor Necunoscuţi din Cimitirul familiei mele de la Valea Talaşmanilor, judeţul Tulcea, la trei kilometri de Niculiţel, pe drumul spre Mănăstirea Cocoş, între Isaccea şi Garvăn-Galaţi, la Dunăre. Acolo, familia mea are un loc de veci, din timpul Primului Război Mondial. Localitatea este binecuvântată de Dumnezeu. A fost vizitată de Majestatea Sa Regele Mihai I. Doamne, ce mult doresc să apuc ziua în care România va redeveni monarhie! Numai bunul Dumnezeu și instaurarea monarhiei va salva România de la un faliment iminent, o catastrofă economică de proporții – nu sunt cuvinte-n vânt, urmărim politica noastră, drumul nostru, ca societate civilă, tot ce ne privește până la urmă pe toți… Să ne ocupăm cu teatrul, însă, e lucrul la care avem pretenția că ne mai pricepem cât de cât… deşi nu dăm sfaturi, numai tragem concluzii…
Teatrul nu este nicidecum în exterioritatea sau în contradicţie cu forma de guvernământ monarhică. Familia Regală a României iubeşte şi sprijină artele…!
Fireşte. Iar, dacă am deschis această discuţie, cum să nu vorbim despre bucuriile de suflet, pasiunile Alteţelor Lor Regale Principesei Moştenitoare Margareta şi Principelui Radu ai României?! Cum să nu mă refer la faptul că Alteţa Sa Regală Principele Radu al României are o afinitate cu lumea actoricească, din care a făcut parte şi alături de care a rămas legat afectiv şi astăzi?! În acest context se încadrează şi considerabilele contribuţii la sprijinirea actelor culturale din România de către Fundaţia Principesa Margareta, sprijinul lăudabil acordat artiştilor prin premiile UNITER…
La sfârşitul unui periplu filozofic prin cosmosul iluminat de Thalia, cum defineşti în termeni mai lumeşti splendorile ei?
Teatrul este un miracol de la anticii Euripide, Sofocle, Seneca, poate Cicero…, vai mie, era să uit: Caragiale, Alecsandri, Creangă, Eminescu, să nu mai vorbim de foștii noștri contemporani! Ce minune să joci cu mult curaj, actor fiind, roluri din capodoperele clasicilor…!
Cum te laurează la rândul ei, scena, după ce tu ai încoronat-o cu iubirea, osteneala şi harul tău?
Anii ce s-au scurs frumos în cariera mea concretizată cu roluri mari nu spun cât de reușite ori nereușite au fost, dar publicul, citind aceste rânduri, va judeca atent dacă mai merit aplauzele celor care ne dau puterea de a juca în fața și pe scena vieții, lucru rar. E un miracol să nu fii uitat după ani de zile de la premierele cu care ne-am identificat… Premii de debut, premii patru, întreaga activitate, nu știu dacă am mai scris despre acestea, premiul ,,Matei Milo”, pentru cel mai bun actor de revistă, în 1997, la Festivalul de revistă de la Constanţa, premiul Mihai Maximilian, pentru întreaga activitate și contribuție la promovarea teatrului de revistă, în cei douăzeci şi doi de ani şi nu numai… Ce vrea să împlinească Dumnezeu, împlineşte, iar noi suntem beneficiarii celor mai frumoase clipe de neuitat când vedem publicul ce ne iubește, ne dă aripi…
La care „bornă kilometrică” a carierei te afli?
E cazul să mă opresc?! Nu cred că trebuie să mă laud… fericiți cei care știu să mulțumească pentru sănătate creatorului, pentru putere, creativitate în tot ce au reușit în munca de creaţie în artă în general, în teatru în special. Cei care fac această meserie grea, cei care muncesc, nu reduc teatrul la ocupaţia de simplu funcționar dramatic. Ei ard, trăiesc actul actoricesc sunt adevăraţii eroi ai scenei. Ceilalţi, dacă n-au har, chemare, sunt simţiţi de către public şi sancţionaţi. De aceea, mai bine pleacă!
Afară de teatru, ce afinităţi sufleteşti te mai înfierbântă?
Pe lângă teatru, poezia este pentru mine o altă pasiune cu care mă lupt de ani buni, dar încă nu am curajul necesar păşirii la locul ce cred că mi se cuvine… nu aş vrea să greșesc.
Ai învăţat de la cineva să-ţi deschizi sufletul artei Thaliei, datorezi cuiva înţelegerea şi fructificarea talentului tău actoricesc?
La urma urmei suntem învățăcei toată viața… Am învățat de la Olga Tudorache, Amza Pellea, Dem, Traian Ailenei, Laurenţiu Azimioară, Marin Moraru, Bogdan Ulmu, Anton Tauff, toți cei alături de care am lucrat, care ne-au condus prin tot ce am cumulat spre viitorul drum pe care am luat viața-n piept și, vai, de multe ori am fost trântiți la pământ, iar unii dintre noi am știut să ne sculăm la timp și să continuăm drumul neasfaltat, cu capcane, cu urcușuri și coborâșuri. Viața trebuie trăită, merită orice sacrificiu, așa cum teatrul, merită orice sacrificiu, dar nu și moartea… moartea e apanajul învingătorilor și aici amintesc de: Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică, Amza Pellea, Adrian Pintea, Octavian Cotescu, Toma Caragiu, Giugaru, Calboreanu, Tanţi Cocea, Dina Cocea, inegalabila Gina Patrichi, Marga Barbu, Ilarion Ciobanu, Ernest Maftei, Mihai Maximilian, Vasile Veselovschi…, toţi cei care sunt acum de-a dreapta Tatălui şi nu vor să ne spună ce ne așteaptă… Dumnezeu veghează, și nu numai! Facem să fie bine și nu ne plângem… Dragostea de teatru! Şi, nu uitați, dragilor: Monarhia salvează România și implicit și teatrul care nu va pieri niciodată, însă azi îi e greu, ca la toate şi tuturor!
Aurel V. ZGHERAN
Paul Talașman, Bulibașă și Monalisa Basarab, Țigancă, piesa „Idolii femeilor”, regia Bițu Fălticineanu, premiera pe 3 octombrie 2006);
Paul Talașman (cu Vasile Muraru, planul îndepărtat; în față: Raluca Guslicov, Stela Popescu, Alexandru Arșinel, Aurel V. Zgheran);
Doi minunați actori ai mirabilului Tatru de Revistă „Constantin Tănase” din București: Paul Talașman și Monalisa Basarab;
Paul Talașman, Monalisa Basarab, Vasile Muraru, Oana Georgescu, Raluca Guslicov, Ana Maria Donosa, Cezar Ghioca;
Paul Talașman cu Monalisa Basarab și Stela Popescu