Petrică Mâţu Stoian. Ce puțin timp a fost cu noi… !

          Un cântec, o „canuţă” (înveșnicită-n mitul focului de prună de către neuitatul Petrică Mâțu Stoian) şi un joc fac viaţa uşoară ca pana, chiar şi celui cu pietroaiele vieţii în spinare. Cântecul, canuţa, jocul sunt o troică bănăţeană, cu-n bivol în jug, cărând la deal zilele amare şi scurtate ori uitate!

          Petrică Mâţu Stoian a fost un bănăţean de frunce, cu mustaţă de pandur frumos şi ochi de lotru șiret, cu spate voinicesc şi cu glas doinitor, uscat de dor şi de dragoste, nu tocmai de cănuţă…! Era un voinic bănăţean mândru şi-nalt ce cânta de tăceau ciocârliile iar câmpiile i se-ntindeau sub urme din capăt în capăt, ca lui vodă.

          Cazanul de rachiu şi canuţa au intrat în poveste mai mult decât uraniul Feldioarei, căci cine să mai coboare în subteran când n-au mai rămas pentru muncitori decât roadele prunului – aceste smochine româneşti ce-au prefăcut satul în distilărie cu cazan de împrumut şi canuţă testamentară!

          Ei, dar ia fiţi atenţi la cântecele de dragoste ale lui Petrică Mâţu Stoian şi lăsaţi prunele la fiert. Ia fiţi atenţi la cântecele lui Petrică Mâţu Stoian, departe de comicul relatării povestei mierii prunelor, la cultura folclorică, la etica, estetica, armonia melodică a cântecelor nepotului cu canuţa din dar. Pe alocuri e aburul cazanului şi crămăluiala mahmurului, dar în rest, cântecele artistului Petrică Mâţu Stoian sunt de dor şi de dragoste, de cerul cu păsări, de râuri, de câmpii, de podişuri şi culmi de munţi ai Banatului înfrumuseţat de natură şi doinit de om.

          Arta şi muzica întrepătrunse cu toate acestea şi cu Dunărea şi pădurile, cu defileurile şi şesurile ca raiul. Oglindirea lor în orice operă clasică nu ar genera o mai atentă luare aminte decât în cântecele lui Petrică Mâţu Stoian. Dacă nu cuvântul le ridică în slavă întotdeauna, în cântecele lui Petrică Mâţu Stoian ele se oglindesc prin atmosfera sonoră ce sfâşie nepăsarea şi ar trezi la năzuinţă de viaţă şi dragoste chiar stânca, dac-ar auzi!…

          Popularitatea de care se bucura Petrică Mâţu Stoian e rară. Era o bucurie prezența sa în emisiunile tv, artistul era apt să dea toate caratele aurului veritabil unui spectacol fulminant, de unul singur şi cel mai adesea în cuplu cu interpretul Constantin Enceanu, unul și celălalt prieteni foarte buni, frați de suflet, colegi de cântec. Putea aduna în jurul dorinţelor sufleteşti, la un spectacol, mai multă omenire decât pot sindicatele chemate pentru necesarul trupului.

          Cântecele lui Petrică Mâţu Stoian, cu prunele şi canuţa, ce-au ajuns balade, dar în primul rând celelalte mai prestigioase folcloristic, dau substanţă de operă sufletească întregii zone a Banatului celui ce răsună în cântec din veacuri vechi, răsună azi din zori în zori şi va răsuna din mărginime în mărginime şi din timp în timp, de-a pururi ori cât va dăinui lumea!

         Petrică Mâţu Stoian era un singur cântăreţ ce întrupa un ansamblu de haruri: bărbat frumos, om cumsecade, artist nerepetabil. Moartea însă, aruncând coasa din crudele-i mâini și de doi ani călare pe diavoli cu șei de Covid devastând lumea, ca și cum durerile noastre toate nu ne-ar fi încovoiat destul până către apusul zilei lugubre de 7 noiembrie (2021) cu ochi-i orbi și inima-i îmbătată de dispreț l-a ucis…! Odată cu el a murit și în noi ființa unei mângâieri, căci artistul și cântecele sale făceau să fim fiecare din noi în făptura și viața noastră sufletească o altă întrupare mai viguroasă și o altă însuflețire mai entuziastă.

          Am râs, ne-am veselit pentru că a trăit artistul, suntem descurajați iremediabil că a murit. Plânsul nostru, strigarea, ruga nu se aud la el și nu-l vor întoarce, am rămas numai cu ce a lăsat în urma sa. Nu ne vine să credem că doar a fost în trecere prin lumea aceasta, iar dacă am înțelege că acum artistul s-a întors de fapt acasă, poate am găsi calea și sensul resemnării. Dar nu putem, căci am crezut tot timpul și vom crede toată viața noastră că acest acasă e înlăuntrul nostru azi gol și mai trist ca niciodată.

          Of, Doamne, plânsul nu înduplecă moartea, plânsul descumpănește viața! La apusul zilelor nimeni nu plânge întâlnirea cu eternitatea, ci abandonarea vieții netrăite…, nu moartea ne dă fiori, ci viața.

          Era atât de tânăr Petrică Mâțu Stoian…! Nu mersese drum lung prin această lume, a fost puțin timp cu noi, dar el, totuși, va începe de acum să trăiască încă o dată, în eternitatea sa, în înveșnicirea culturală a neamului românesc și în amintirea afectivă a fiecăruia dintre cei care l-au iubit…!

          Ceea ce trebuie să știm de acum înainte și să înțelegem profund este că deși iubitul interpret Petrică Mâțu Stoian nu mai este cu noi, nu suntem nicio clipă mult pre departe de el. Căci nu e îngrozitor ca de acum înainte Petrică Mâțu Stoian să fie coborât sub iarbă, e îngrozitor să moară în noi…!

Aurel V. ZGHERAN

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.