Pictori români contemporani în galeria virtuală a Universității Hyperion: Rodica Toth Poiată și Valentin Tănase

Promovând cultura română contemporană, Directorul de Imagine Instituțională a Universității Hyperion, doamna Elena Spânulescu, transmite studenților și publicului, implicați cultural, un mesaj vivant umanist: artele frumoase construiesc un profil estetic al demnității.

Pictori contemporani de succes și opera lor au fost “dăruiți” publicului din worldwide, în secvențe de expresie, adevărate prime-time-uri culturale, într-un moment când, în România, artiștii plastici par predestinați dezamăgirii sociale, în sensul difuzării lor minimale, de către presă sau televiziunile comerciale:

Chiar dacă în ultimul timp s-a simțit o scădere dramatică a manifestărilor cultural-artistice, creatori și artiști din toate domeniile au încercat să vină în fața publicului cu tot felul de proiecte și concepte noi care pot constitui un nou mod de abordare al realității pe care o trăim cu toții.

Artist complex și complet, Valentin Tănase, unul dintre cei mai apreciați și productivi artiști plastici contemporani, nu a stat deoparte iar ultima perioadă a dedicat-o studiului și creației. Rezultatele muncii sale le vedem și le putem aprecia în expoziția personală ”Realitatea Fictivă”, deschisă în aprilie 2021, la galeria Căminul Artei, unde artistul vine atât cu lucrări noi cât și cu lucrări mai vechi dar reprezentative pentru personalitatea sa.

Televiziunea Hyp Tv a Universității Hyperion a realizat aceste materiale video pentru a promova, în rândul tinerilor, arta românească de mare valoare.” (Elena Spânulescu, Director de Imagine Instituțională, Universitatea Hyperion )

 https://www.youtube.com/watch?v=OzoghGGK4-k

 https://www.youtube.com/watch?v=zKCkcknNJ9g

https://www.youtube.com/watch?v=oDmhzjCR0N4

Pictori avangardiști și graficieni de succes, Rodica Toth Poiată și Valentin Tănase, combină modernismul, cubist, cu luxurianța unei imaginații baroce. Artiștii transpun existențialist culoarea în semiotica tonurilor abstracte.

 O imagine spune o poveste…

Rodica Toth Poiată

Inovația imaginii, la această artistă a formelor inundate de lumină difuză, proiectează receptorii în lumea surrealistă a unui narator  vizual.

Transpoziția imagine-narațiune este și “nodul“ acestui cerebral type, o estetică mai apropiată de impresionism, decât de postmodernism, cum a fost încadrată stilistic.

Dar o definiție a genurilor artistice obiectivă, strictă, nici nu există. “Realitatea”  artistică (o metanarațiune atât de personală) înseamnă doar un je ne sais quoi,  identificabil doar în context. Indeterminare sau…inefabil.

Sincretism.Dacă există un „coeficient semantic” în artă, acesta este foarte înalt pe scala indeterminării. Sinestezia joacă un rol important în acest transfer semantic  (între genuri, între regnuri). „Să auzi” culorile. Avangardiștii trăiau într-un continuu tramping.

Între figurativ și abstracție, în arta contemporană a secolului 20, să ne amintim de gruparea „Cobra” (“COBRA”- inițialele unor capitale europene de unde proveneau fondatorii ), cu o viziune ce combina fantasticul, instinctualul, primitivul fiziologic, în forme similare, între abstract modernist și figurativ.

Rodica Toth Poiată nu deconstruiește și nu își conduce însă arta în instalații-experiment, nici în Minimal Art sau Hyperrealism.  Este vorba și aici (în colecția Parcurs gestual) de o artă conceptuală, un New Realism regenerant, într-o explozie sălbatică a expresiei, dar în ciuda unei corporalizări violente a personajelor sale, ea este un „fiziologist” destul de distant, cu o aură ironică, ușor cinică, a materialului uman folosit. Ceea ce atrage și șochează plăcut.

Portretele rămân în ceață, fără trăsături, în aceeași lumină albă, metalizată. Este o proiecție clară, filosofică, a intenției pictoriței de a figura indefinitul, informalul. Paradoxul artistic este superb reprezentat și semiotizat.  “We think only in signs”, scria declarativ Derrida, și această diseminare a semnului în scriitură (text sau imagine) înseamnă aceeași derogare, prin artă, de la limitele realului.

Dacă lumina, în tablourile Rodicăi Toth Poiată, are o poveste, și un loc al poveștii, într-un spațiu suspendat, atemporal, la fel ca superbul Argenteuil, unde pictau și își trăiau povestea toți impresioniștii, acest topos imprimând sugestia, amprenta, sexualitatea rămâne decât o reprezentare  de nivel secundar.

Crochiurile pictoriței sunt, poate, aluzii ale genezei artei moderne, referind la Picasso, cu trupurile sale deformate prin stilizare din Domnișoarele din Avignon,  tabloul fiind prima operă cubistă.  Același fragmentarism, dezarticulare a corpului.

Modernism, dublat de impresionism (ca dominantă cromatică), cred, sunt caracteristicile sale picturale.

Renunțând la obiectivitatea realismului, impresioniștii au ales din natură  un singur element: lumina. Regăsim în tablourile artistei tonuri pastelate, culori deschise, invazia luminii, solarul spectral, lumină albă, metalică, toate antitetice bogăției cromatice a genurilor tradiționale.

Atmosfera eterată a trupurilor contorsionate sfidează realismul îmbâcsit, tradiționalist, oferind conotații exclusiviste, pronunțat conceptuale.

Arta sa înseamnă, evident, defulare, nu descripție.

Impresionistul Renoir își reprima suferința folosind culori intense, prefera roșul, de la sidefiul roz al cărnii, până la roșul aprins al trandafirilor.

Acest fluid impresionist al culorii dominînd atmosfera, cred eu, este un sigiliu al artistei. Noblețea artistei Rodica Toth Poiată denotă un narcisism pronunțat al ideii, semnificație a artistului autentic. Incitantă și irizată, lumina umple spațiul. Un izomorfism mental al trupurilor lascive ridică din concret în abstract și utopie carnea și dragostea.

Valentin Tănase

Realitatea și ficțiunea se potențează, căutându-se reciproc, și atunci, povestirea barocă nu rămâne o relatare a unui eveniment de presă din ziua de ieri. Nu voi cita gradele militare ale pictorului, biografia sa este cunoscută.

Sobru și distins, este directorul Studioului de Arte Plastice al Armatei. Eu am “investigat” viața personală a pictorului, în variantă plastică, citindu-i contul de facebook, fără a depăși niște limite, ce țin de intimitatea firească.

Și am descoperit, înainte de toate, pisicile albe persane ale familiei, cu mutrițele lor încruntate, simpatice, copilăroase, de filosoafe pufoase, din romanele lui E.T.A. Hoffmann (Părerile despre viață ale motanului Murr), le-am îmbrățișat în gând. Empatia se declanșase instantaneu!

Lost in La Mancha (să amintim, este vorba despre un documentar care montează peripețiile producerii filmului lui Terry Gilliam, The Man Who Killed Don Quixote, din 2018)… Readaptat, mitizat, un picaro al zilelor noastre: Don Quijote (dar și actorii, regizorii, pictorii sau scenariștii care îl re-creează) deconstruiește realismul tradițional al mecanismelor sociale, ducând dragostea, iluziile și disimularea într-un imaginarium comic și nostalgic.

Valentin Tănase trăiește, când pictează personajele din La Mancha, reverii suprarealiste, producând, alchimic, transpoziția culorii în mit și arhetip. O compoziție ce glisează spre sensul și sexualitatea iluziilor din narativul baroc al lui Cervantes, în imagistica modernă a lumilor mistice. Jocuri ale spiritului, insolite, arhetipurile au pe pânza maestrului Valentin Tănase propria lor realitate ficțională.

 Suprarealismul trădează și stopează realul banal, până la absurd și extrapolare. Existența banală, zilnică, devine una eterogenă, impenetrabilă și enigmatică. Apar cazuri ciudate, ale realității metamorfice sau supraindividuale.

Fantasticul artei baroce, prin abundența elementelor, jocul perpetuu între realitate și iluzie, metamorfoza confesiunii picarești (narative) în imagine, sfidează vulgaritatea unei lumi prea obișnuite, sau tipizate, a automatismelor simpliste. Arta compensează o “umanitate” cinică, trecătoare, a modei “progresiste”. Pictorul recuperează un arhetip (cultural) destinat unui cerc inițiat. Imaginea picturală a arhetipului amintește frumusețea unei lumi pierdute, și “detașabile”. Boema artistică, lumina mediteraneeană, autenticul, fără acces comun…

În lumea naratorului vizual, nimic nu este explicit.  Vernisată la “Căminul Artei” (lângă Arhitectură), recenta expoziție a maestrului Valentin Tănase, Realitatea fictivă,  propune conotațiile artei contemporane: departe de a fi un oximoron, realitatea are partea ei ficțională. Dragostea, spre exemplu, poate fi o realitate fictivă.

Pictorul folosește nu doar o tehnică perfectă a liniilor și culorii, dezbate idei. Există o similitudine cu expresionismul din lumile contorsionate ale lui Dali, cu griurile colorate ale lui Bellini, „culorile spațiale” (sau „culoarea-lumină”), tonuri tari, reci, „tonuri rupte” (asocierea griului amestecului de culori, van Gogh), sau unor fiziologii perfecte, ce amintesc de Ingres. Alte tablouri sunt lucrate în tonuri calde, primăvăratice, dulci, ca portretele jovialului Fragonard.

Mitologii subiective se numește una dintre expozițiile pictorului. Mitul este un concept deschis. Opera deschisă constituie o ipoteză operativă. Putem evidenția omologii structurale în literatură, artă plastică, studii ale imaginarului, mentalități. Estetica operei deschise se manifestă, manierist, în arta barocă. Temele predilecte ale pictorului Valentin Tănase sunt mituri sau arhetipuri, cunoscându-se conceptul lor atemporal.

Mitologia, în prezent, mai poate deveni o sursă „modernă” de inspirație a unui public „monden”?

Postmodernitatea folosește mitul antic, sau teme ale clasicismului, prin resemantizare, conferindu-le conotații contemporane. Mircea Eliade scria, în „Aspecte ale mitului”, despre mituri contemporane, incluzând în categorie, eroii benzilor desenate (Superman a avut succes de casă prin anii ’80, de exemplu).

O certitudine a imaginarului social o reprezintă comicsurile.

Nu este o întâmplare că benzile desenate ocupă un loc aparte în imaginarul artistului. Există și în grafică, așa cum a teoretizat Mircea Eliade, o resemantizare, la nivelul conceptului mitologic, a mitului antic (sacru) în mit contemporan (profan).

Supereroii sunt o necesitate „copilărească” a unui public matur, ce-și imaginează evadarea din real, nu doar un cadou făcut copiilor, din empatie și inteligență emoțională.

 

IMPORTANT!!!

De la 1 iunie a început înscrierea online la Universitatea Hyperion.

Sperăm ca opțiunea pentru educație a tinerilor care doresc construirea unei lumi mai bune să fie Universitatea Hyperion.

Opțiunea noastră este Jurnalism, Universitatea Hyperion.

Toate informațiile necesare:

 www.admitere.hyperion.ro

https://ultima-ora.ro/admitere-2021-la-universitatea-hyperion/

http://bpuh.hyperion.ro/

https://www.instagram.com/universitateahyperion/

 

Grațiela Popescu

Lector univ. dr., Jurnalism, Universitatea Hyperion

 

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.