Politicienii și șansele. Lideri care au pornit ca outsideri

Unii dintre cei mai renumiți lideri politici ai ultimului secol au fost la început considerați drept perdanți siguri. De pildă, una dintre marile figuri politice ale veacului trecut este considerată astăzi Margaret Thatcher, fost premier al Marii Britanii, cunoscută azi în toată lumea drept „Doamna de fier”.

Dar ascensiunea sa nu a fost deloc ușoară. Într-o politică dominată de bărbați, desemnarea ei ca șef al Partidului Conservator, în 1975, era văzută ca o decizie total eronată. La vremea respectivă, țara avea o orientare de centru-stânga și nimeni nu a crezut vreodată că Thatcher va câștiga alegerile.

Totuși, a învins în trei scrutinuri consecutive, a guvernat peste un deceniu și a întors societatea britanică spre centru-dreapta.

La scurt timp după ieșirea sa din scena politică, victoria lui John Major în alegeri a venit ca de nicăieri. Era considerat un dezastru de imagine, era satirizat și acuzat că e plicticos sau, mai grav, că funcționează ca marionetă a fostului premier.

Era atât de nepopular, încât era așteptată o victorie a laburiștilor, dar lucrurile s-au întâmplat exact pe dos. După triumful atât de puțin probabil, Major a intrat în folclor ca reper al curentului „efectul timidității conservatorilor”.

Și peste Ocean există o pleiadă de exemple de candidați cotați fără șansă care au răsturnat toate calculele și au devenit președinți ai SUA. Actualul șef de la Casa Albă, Donald Trump, are în urmă o lungă serie de outsideri care au învins, începând chiar cu Abraham Lincoln, efigie a Președinției Statelor Unite, figură istorică de o amploare universală.

Doar că la vremea candidaturii sale era văzut ca un „anonim provincial” cotat cu șanse minime în cursa electorală. Republicanii care îl susțineau au recurs la un șiretlic, așezându-i pe delegați unii lângă alții, ca să dea impresia că Lincoln are o masă mare de susținători. Mai mult, au promis contracandidatului său, mult mai popularul senator William H. Seward, „orice dorește” în viitoarea administrație. Chiar și așa, victoria a fost una foarte strânsă.

Mai târziu, alte nume sonore, cunoscute azi în toată lumea, au pornit la drum în calitate de candidați dezavantajați: Harry Truman era atât de nepopular în 1948, încât ziarul „Chicago Tribune” a deschis ediția din ziua alegerilor cu titlul „Dewey l-a învins pe Truman”.

Relaxați și siguri de victorie, republicanii nu s-au prezentat la vot, iar democrații au învins. Jimmy Carter este un alt exemplu de lider considerat atât de șters încât nu va putea câștiga.

Guvernator un mandat și fermier, era cvasi-necunoscut în afara granițelor statului Georgia. Când și-a anunțat candidatura, colegii democrați au calificat-o ca fiind „o absurditate”.

A pornit al 12-lea către nominalizare, cu un grad de popularitate printre votanții democraților de 1%. În final, a câștigat, deși foarte greu, în fața unui și mai nepopular Richard Nixon.

La rândul său, Ronald Reagan, una dintre cele mai luminoase figuri din galeria președinților americani, artizanul căderii Cortinei de fier, pornea în cursă în 1980 ca outsider.

A câștigat și nu a uitat; în campania pentru al doilea mandat, chiar se autointitula astfel. Și Bill Clinton a avut șanse mici, fiind considerat de electorat un „necunoscut” din îndepărtatul Arkansas, la fel ca George W. Bush, care declara public în anul 2000 că nu are „experiență de Washington”.

Cât despre fostul președinte Barack Obama, acesta părea condamnat la înfrângere. Imaginea politicienilor din Congres era însă atât de erodată, încât colegii l-au îndemnat pe tânărul senator să candideze tocmai pentru că nu era asociat cu politica de la Washington.

Mandatele sale, ca prim președinte de culoare al Statelor Unite, au intrat în istorie și pentru tonul dat victoriilor neașteptate.

Cât despre actualul președinte, care luptă pentru un al doilea mandat la Casa Albă, vea șanse reduse să câștige, în specil din cauza lipsei de experiență politică: „nu mai este nevoie să fie spus că actualul candidat-celebritate nu a votat vreodată într-un corp legislativ”, nota „New York Times” în 2016…

Roxana Istudor

Comments

comments

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.