Popor român, nu lași nimic nemurdărit? – Lucian AVRAMESCU
Am scris o poezie, mă rog, o rugăciune de iertare pentru acea copilă Aura Ion, care a murit în munți, cu lacrimi înghețate pe ochi. Îi ceream iertare, eu, din Sângeru, că n-am putut-o salva, așa cum n-a salvat-o nimeni din țara asta, o țară a neputinței și blazării hapsâne. În Jurnalul Național unde scriu de aproape un deceniu, am publicat marți această rugăciune pentru un înger cu plânsul înghețat. Ca de obicei, postările scârboase n-au întârziat. Sugi, varanul, scârbă, jegule. Nu cunosc nici-un varan, nu primesc bani de la Antena 3, iar contractul cu Tucă e unul simbolic. Cum e posibil, se întreabă uluit cineva, să scrie unii așa ceva? Poetul deplângea moartea unei fete. Cum e posibil? E posibil. Mizeriile nu-s scrise de un robot, ci de un concetățean, poate de un vecin, poate de un prieten disimulat. Cum de suporți? – m-a întrebat cineva. Suport fiindcă viața mea e scrisul. Cei care transmit astfel de mizerii vor să mă determine să nu le mai critic idolii. O voi face. Dar nu despre mine-i vorba.
Citesc, scârbit și năucit, că moțul salvator, acel țăran din Apuseni, din satul lui Avram Iancu, despre care unul dintre doctorii salvați spune că, văzându-l alături, când toate speranțele muriseră, parcă l-a văzut pe Dumnezeu, acel țăran, citesc, e un nenorocit. E bețiv și-și bate vecinii. Mă rog.Țăranul acela a fost lăsat mai puțin de o săptămână de societatea românească să fie erou. Cineva a aflat apoi că a dat cuiva niște scânduri ca mită pentru nu știu ce… Dumnezeule! Fata care a murit, scrie negru pe alb altcineva, n-avea ce căuta acolo. Ce căuta ea acolo, întreabă, obsecvios? Nu cumva?! Nu cumva, ce? Puțin lipsește să scrie că… dar mă opresc. Doctorul Calu era traficant de organe, iar Zamfir e un doctoraș-motociclist. Iovan e un asasin care a tras cu pușca în unul care-i intrase noaptea în casă. Tragedia devine ospăț de corbi. Din cadavrele copilei căreia eu i-am dedicat o poezie și al pilotului căruia cei rămași în viață îi poartă recunoștință veșnică se hrănesc hienele. Opriți-vă, opriți-vă, opriți-vă.
Românii n-au sfinți și martiri. Am citit asta de multe ori, în varii expresii și cu explicații diverse. Nu suntem destul de eroici, de dedicați, n-avem vocația gesturilor mărețe. Nu l-am dat pe Iisus Hristos și nici nu l-am răstignit, plictisiți probabil și leneși pentru un efort câinos. Altfel o făceam. Când cineva urcă frumos, o grămadă de inși se opintesc să-l tragă îndărăt. E ca-n povestea aia cu iadul, vizitat de o inspecție. În jurul fiecărui cazan cu zmoală se aflau draci cu furci și cum ridica unul capul din fiertură, dracii îl îndesau cu furca îndărăt. Doar în jurul unui cazan cu zmoală nu se afla nici-un tartor de pază. Aici de ce nu-i nimeni cu furca? – întreabă inspecția. A, zice dracul care prezenta instituția, aici fierb românii. Cum scoate vreunul capul, cum îl trag ai lui îndărăt, în zmoală.
Românii, am tot citit fără să cred, n-au eroi și martiri, fiindcă viața lor se consumă modest, mediocru, fără avânturi și forță de sacrificiu pentru cauze înalte. Am tot citit și m-am revoltat, cunoscând oameni adevărați în țara mea, vrednici de respect. Îmi știu istoria și am trăit înflăcărări de copil pentru înaintașii noștri, unii martiri. Nu cred că merităm insulta. Iar dacă azi s-a întâmplat ceva cu neamul meu cel românesc, stricându-l și mocirlindu-l, dacă azi mizeria tronează, stricând și alterând fibra poporului, microbul care a produs boala trebuie căutat în jalnica noastră contemporaneitate. Tragedia din Apuseni a arătat eroim și frumusețe umană. Lăsați-mi dreptul de a mă bucura plângând.