ALEGEREA NOASTRA Tara Zanelor 

PORŢILE DELTEI

Pentru turiştii cunoscători,  Delta Dunării, poate cea mai exotică destinaţie euopeană, este refugiul ideal pentru cei ce vor să scape de stresul marilor oraşe. Tulcea, supranumită Poarta Deltei, este locul de unde înaintarea către inima Deltei Dunării nu se mai poate face decât pe calea apei,  drum “fără pulbere” care se pierde în mare la Sulina.

 

 

Există undeva în România, un ţinut fascinant ce nu poate fi străbătut decât pe drumuri de ape… Delta Dunării…Străvechiul fluviu îşi domoleşte undele şi se strecoară odată cu le­gendele, prin canalele întortocheate, către ochiurile înşelătoare ale lacu­rilor acoperite de nuferi. În „Poemele  Argonautice” ale lui Apolloniu Rhodiu, cu mii de ani în urmă, partea de jos a Dunării sau „Istrul  cel  larg  si  adânc”, figura sub numele de „Golful  sau  Cornul  Oceanului” – Keras  Okeanoio…iar măreţul fluviu de la nordul universului antic grecesc, el însuşi ze­itate acvatică şi părinte a numeroase nimfe şi eroi se numea pe atunci „Okeanos  Potamos”…

Chilia, cel mai nordic braţ al Dunării, aminteşte şi astăzi de Achile, eroul de la Troia, înmormântat după cum spun legendele undeva, pe o insulă si­tuată la vărsarea Istrului  în mare… iar pe Letea, cel mai vechi ostrov din inima deltei, se spune că frumoasa Latona sau “Lete” l-ar fi zămlisit pe Adonis sau Apollo, mag­nifica zeitate solară din antichitatea greco-romană…

Respectat şi venerat de toate seminţiile ce-au poposit pe malurile sale, fluviul, de-a lungul timpului, s-a numit: “Donare” la vechii traci… şi a fost “Phisos” pentru fenicieni, “Istros” pentru argonauţi, “Danubius” pen­tru romani dar şi “Rio Divino” pe vremea lui Carol Quintul. Era o lume fabuloasă pe care păstorii traci, veniţi de undeva din nord, aezii anticei Elade, o populau cu zeităţi şi monştri, cu fiinţe stranii şi eroi…

Un alt peisaj, în care nu se poate pătrunde decât cu ajutorul scafandrului autonom, se ascunde sub oglinda apei. În acest univers de o stranie frumuseţe, sub reflexele razelor de soare, totul pluteşte, totul devine fluid. Aici apa este mai mult decât suportul vieţii… În ea se reîntoarce totul… Ea reprezintă însăşi DELTA…

Dunărea ocupă locul doi ca mărime în Europa… dar dacă ţinem cont de poziţia geografică şi de importanţa sa istorică atunci fluviul este, cu siguranţă, cel mai vechi „drum de ape” de pe străvechiul continent. Există undeva în Germania, în Munţii Pădurea Neagră trei izvoare celebre: Breg,  Brigach şi Donauquelle. Din unirea lor se naşte Dunărea, fluviul care, după ce separă Alpii de Carpaţi, două dintre cele mai importante lanţuri muntoase din Europa, se încăpăţânează să curgă spre est… În Defileul de la Porţile de Fier, se întâlneşte din nou cu Carpaţii, pe care îi străbate transversal pe o distanţă de 100 de km.

Chilia, Sulina şi Sfântul Gheorghe sunt, de la nord la sud, cele trei braţe prin care, impresionantul fluviu se varsă în prezent, la capătul unui drum de peste 2860 de kilometri… în Marea Neagră…

Dacă acum 65 de mii de ani, Dunărea se vărsa în lacul Getic, ce acoperea Câmpia Română, abia după ce a atins Marea Neagră, ca fluviu definitiv constituit, cu 10 mii de ani în urmă, a început să îşi construiască actualul edificiu deltaic.

La data de 14 noiembrie 1878, cel mai important centru comercial de pe malul Dunării de Jos şi principala poartă de intrare în Delta Dunării – Tulcea –  era proclamată reşedinţă a judeţului cu acelaşi nume. Primele informaţii despre Tulcea le găsim în jurnalul de călătorie al consulului Andrei Taranowski din 1570, dar sub temeliile construcţiilor moderne se ascund ruinele anticului Aegyssus despre care pomeneşte în secolul al III-lea înainte de Hristos, Diodor din Sicilia.

Sub cerul amestecat al miezului de vară, odată cu localnicii şi turiştii sosiţi din toate părţile lumii, ne îmbarcăm şi noi pe unul din modernele vase de croazieră ce fac legătura, pe “drumul de ape” al Dunării, către est, cu Sulina… cealaltă poată, dinspre Marea Neagră, a Deltei Dunării…

Suntem la Sulina, aproape de punctul „0” sau locul de unde începe măsurarea lungimii Dunării navigabile, care se face întotdeauna din aval către amonte şi se exprimă în mile marine, echivalentul a 1852 de metri. Aceste cheiuri, dominate astăzi doar de cele câteva siluete gigantice ale vapoarelor ce aşteaptă să plece în larg au fost odată pline de marinari şi hamali cărând, descărcând, trebăluind şi vorbind mai toate limbile pământului. Nu departe de clădirea, ce adăpostea odinioară Comisia Europeană a Dunării de Jos, locul de întâlnire al diplomaţilor din toate ţările riverane Dunării, într-un mic parc, edilii au ridicat bustul marelui dirijor George Georgescu născut aici, la Sulina.

În oraşul ridicat pe limba de nisip, de la hotarul dintre Dunăre şi mare, singurul aflat pe teritoriul actual al Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, străzile sunt numerotate cu cifre ca în America, o reminiscenţă a vremurilor când aşezarea se afla sub influenţe occidentale. Declarat în prezent monument istoric, doar Farul vechi, ridicat pe la 1870 de „Comisia Europeană a Dunării de Jos”, mai aminteşte de acele vremuri când vuietul mării răzbea până aici, în inima oraşului…

Atestată documentar încă din secolul al X-lea, localitatea s-a extins în lungul fluviului, spre aval, pe fâşia îngustă de nisip din malul drept al braţului cu acelaşi nume: Sulina. Solul născut din depunerile aluvionare a fost, în parte, consolidat şi cu nisipul care era transportat ca lest şi apoi descărcat aici, de corăbiile ce plecau pe mare încărcate cu mărfuri. Spre deosebire de alte oraşe-porturi maritime obişnuite, Sulina nu are ca „hinterland” un pământ ferm, în spatele ei fiind Delta, iar în faţă Marea Neagră…

Lăsăm în urmă micul golf ce adăposteşte pe timp de furtună bărcile localnicilor, şi ochiurile de vegetaţie acvatică ale japşelor, iar dincolo de podul peste unul din canalele, care se întoarce către sud, ne avântăm pe un pământ care nu exista în urmă cu mai bine de o sută de ani.

Plasată în estul Sulinei, plaja, mare, largă, generoasă şi… sălbatică, teritoriu nou, în continuă expansiune, dăruit de Dunăre, Sulinei, s-a format la adăpostul digurilor din aluviunile depuse de fluviu peste care marea şi-a aşternut nisipul fin. Vegetaţia este spontană, rezistentă la vânt şi sol nisipos, capabilă să fixeze acest pământ nou care, încet, dar sigur, avansează spre largul mării. Nu întâmplător deci, Farul vechi, care se afla la 1870, pe vremea „Comisiei Europene a Dunării de Jos”, pe malul mării, acum este în mijlocul oraşului, la o distanţă de aproximativ un kilometru şi jumătate de aici. Lată de 20-30 de metri, în sectorul dinspre Sulina, plaja se lăţeşte spre sud, datorită nisipurilor din grindurile „Sărăturile”… şi continuă aşa pe o lungime de 30 de kilometri, până la cealaltă gură de vărsare a Dunării în Marea Neagră de la Sfântu Gheorghe.

Dar să ne reîntoarcem la Sulina cea dintre ape, oraşul cosmopolit de odinioară, peste care timpul nu a trecut neobservat. Casele luxoase şi noi de acum o sută şi ceva de ani, sunt astăzi părăginite şi prăfuite, uneori chiar ruine. Fiecare palmă de loc valorează enorm, drept pentru care, clădirile mai noi s-au strecurat printre cele vechi, înguste… cu etaj având la stradă balcoane strâmte ca nişte colivii, din grile de fier forjat, iar în curte scări exterioare de lemn şi geamlâcuri, ca la locuinţele ieşite din modă din oraşele meridionale. Dincolo de piaţa agroalimentară, aidoma multor altora de pe meleagurile dobrogene, pe străzile secundare se rânduiesc una lângă alta, case mici, rămase de pe vremea când Sulina respira aerul ţinuturilor de peste mări, şi când navigatori din toate colţurile lumii ancorau aici, cu vasele lor încărcate cu cele mai exotice mărfuri…

Iată de ce pentru călătorul aplecat spre trecut şi visare Sulina este mai mult decât cel mai estic oraş al României, cu cea mai joasă altitudine de 3,5 metri sau cu cea mai întinsă plajă de 30 de kilometri, el reprezintă poarta dinspre mare a Deltei Dunării…

Părăsim Sulina, iar de astă dată ne îndreptăm spre nord – nord est, către una dintre cele mai interesante şi controversate regiuni de la gurile de vărsare ale Dunării în Marea Neagră… Golful Musura, ce poartă numele unei prinţese japoneze care, după cum spun poveştile, şi-ar fi găsit, cândva, sfârşitul, pe meleaguri dobrogene. Nebănuite sunt căile Domnului… Un golf românesc cu numele unei prinţese din Ţara Soarelui Răsare. Lăsăm în urma noastră farul vechi care călăuzea cândva navigaţia la intrarea pe aceste canale şi ne avântăm spre inima imensului golf care a început să fie colmatat nu doar de aluviunile aduse de fluviu. Undeva la capătul dinspre est şi nord est al golfului, către Chilia, cel mai nordic braţ prin care Dunărea se varsă în Marea Neagră, şi totodată cel mai bogat în sedimente, a început să se formeze un cordon litoral care tinde să limiteze legăturile golfului cu largul mării. În mare măsură este vorba de un proces natural care va conduce probabil, într-un viitor îndepărtat la colmatarea sau umplerea cu sedimente a golfului Musura şi la avansarea edificiului Deltaic. Un fenomen similar în anumite privinţe, dar la o cu totul altă scară geografică şi istorică, s-a petrecut undeva în sud cu complexul Razelm, separat de mare prin limanul de la Gura Portiţei…

Cât vezi cu ochii este numai apă… apă care-şi schimbă culoarea după cea a cerului. Doar aici, pe aceste nemărginite întinderi de apă, informaţiile privind uriaşa cantitate de sedimente cărate de fluviu, care depăşeşte cu mult 70 de milioane de tone anual, capătă cu totul alte dimensiuni şi semnificaţii. O mărturie a uriaşei capacităţi de remodelare a geografiei locului este şi prezenţa, la nord est de oraşul Sulina, a lacului Musura. El s-a născut din tendinţa normală a braţului Chilia, aflat la graniţa dintre România şi Ucraina şi care, pe măsură ce îşi construieşte, la nord est propria deltă,  tinde să se arcuiască spre sud, sud-est şi să se unească cu braţul Sulina… prinzând apele mării ca într-un cleşte uriaş. În punctul de unire al braţelor a răsărit un pământ nou, o parte nisip, o parte aluviuni… Un ţinut al nimănui… netrecut încă pe hărţi, hrănit de mare şi de fluviu în egală măsură…

Ne îndreptăm acum… către acest nou pământ, în lungul căruia se va trasa probabil nu doar viitoarea graniţă dintre cele două state riverane, ci şi limitele ariei din platoul continental care aparţine României. Pentru noi totul este inedit…De câte ori în viaţă ai şansa să păşeşti pe cel mai nou teren născut din îmbrăţişarea a două ape?… Una dulce, alta sărată ?…

A rămas în istorie faptul că, la înfiinţarea Comisiei Europene a Dunării de Jos, prin 1856, sir Charles Hatley, inginerul şef, supranumit părintele Dunării, a făcut o serie de studii şi măsurători pe braţele Chilia, Sulina şi Sf Gheorghe, în vederea alegerii celui mai propice pentru regularizarea hidrotehnică. Concluzia a fost că braţele Chilia şi Sf Gheorghe sunt impracticabile navigaţiei din cauza deltei de vărsare, meandricităţii braţelor şi lungimii acestora pentru regularizare prin dragaj.

După mai bine de un secol şi jumătate situaţia a rămas aceeaşi iar toate încercările şi eforturile făcute de ruşi, în perioada comunistă şi ulterior de ucrainieni, de a face navigabil braţul Chilia, au eşuat. În perioada aceea nu se punea ca acum problema protecţiei mediului sau a resurselor Deltei Dunării… şi nu se făceau studii de impact…

Iată de ce, în condiţiile în care s-a înfiinţat „Rezervaţia Biosferei Delta Dunării”, după anii 90’, construirea în prezent de către ucrainieni, a unui canal de navigaţie, cum este cel de la Bâstroe, de la nord de braţul Chilia, ridică mari semne de întrebare… În acest teritoriu al nimănui născut din mijlocul apelor, peisajul este ca la început de lume… Resturi de scoici, melci şi pene colorează apele străvezii şi ne pun în temă că locul are chiriaşi… mulţi, zgomotoşi şi… speriaţi desigur de prezenţa noastră. Din rămăşiţele de la ospăţul pescăruşilor şi chirelor ce ţipă pretutindeni, s-au hrănit şi înmulţit insectele, diversificând şi ele hrana peştilor. Mai întâi au ajuns pe sol seminţele viguroase de ciulini şi ierburi care au prins rădăcini în pământul amestecat din aluviuni şi nisip adus de mare… Apoi au venit păsările, care au găsit aici un loc bine protejat pentru cuibărit…Dar să nu uităm că şi aici lumea se împarte în vânători şi vânat, iar deocamdată păsările care roiesc continuu pe cerul de deasupra acestui pământ al nimănui deţin controlul. Ele au nevoie de forţe proaspete şi de hrană pentru a-şi creşte viitorii pui, acum nişte ouă vulnerabile  bine puse la adăpost de duşmani, pe cea mai tânără unitate de relief din România… şi să nu uităm din Ucraina.

În mod paradoxal, dacă din Delta Dunării, 5.050 de kilometri pătraţi aparţin ţării noastre şi doar 710 kilometri pătraţi sunt ai Ucrainei, aici pe ţărmul născut din ape este invers… Cum stai cu faţa la mare şi cu spatele la Deltă noi avem un petic mic în dreapta iar ei o imensitate în stânga spre nord-est. În acest loc de la marginea pământului, încă se mai construieşte… De undeva din larg, valurile, pe timp de furtună, aduc şi aruncă pe ţărmul nisipos tot felul de resturi vegetale sau schelete de animale ucise în timpul urgiei. Este incredibil câte poţi descoperi în acest deşert acvatic în continuă transformare… Ce ar trebui să facem pentru acest colţ de lume nouă… dar pentru Deltă ? Răspunsul la această întrebare nu poate fi decât unul singur… Să nu intervenim cu nimic… şi să lăsăm Dunărea şi marea să îşi ducă în continuare războiul lor de milenii… şi să respire, prin limanele, prin grindurile şi ostroavele cele noi şi cele vechi ale Deltei, această uriaşă fiinţă acvatică care va dăinui atâta timp cât vor dăinui şi vieţuitoarele pe care le hrăneşte.

Pe drumul nesfârşit parcă, de ape, ne întoarcem la Sulina… Suntem mai bogaţi cu o experienţă iar asta ne face să ne simţim parcă mai mulţumiţi şi privim apele din jurul nostru cu alte gânduri. Este greu de imaginat cum ceva atât de lichid cum este apa, cară atâtea tone de materie solidă încât poate crea o insulă, mică dar fermă sub picior, capabilă să întreţină viaţa.

Este multă linişte pe ape, iar gândul ne zboară la „punctul acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, dar stăpânul fără margini peste marginile lumii” cum spunea Eminescu… Dar marele poet nu se referea la oameni, ci la geneza lumii, din care facem parte şi noi. Iar o parte din lume aceasta, poate cea mai frumoasă şi mai pură, redusă la esenţă şi cuibărită în sufletul nostru pentru totdeauna am lăsat-o acolo la graniţa dintre pământ şi ape…

 

Teodora Marin şi Mihai Răducă

Comments

comments

Related posts

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Switch to desktop version