Privind înapoi cu tandrețe
Orice cinefil care-și merită acest nume îți va vorbi elogios despre pelicula ”Privind înapoi cu mînie”, realizare de vîrf a cinematografiei britanice din perioada cînd abia se năștea…tatăl lui David Lăpădat, el însuși cu studii artistice la activ. Cu mînie și regret că nu mai sînt tînăr aș putea privi eventual eu în urmă, ”furios” asemeni regizorilor și actorilor din acea epocă. Dar pe autor tinerețea nu-l împiedică să realizeze detașat (e un fel de a spune, fiind muzician pop-rock și poet de limbă engleză) o radiografie consistentă și convingătoare a unei epoci ce a marcat decisiv muzica actuală și, îndrăznesc să spun, nu doar muzica. Așa cum veți afla parcurgînd paginile acestei cărți, autorul a investigat cu acuitate, în profunzime (doar este vorba de un Master la Facultatea de Istorie!), toate resorturile, sociale și politice în primul rînd, ce caracterizează secolele 6 și 7 ale secolului trecut. Au fost deceniile în care a avut loc, cum inspirat și-a denumit el studiul, ”Invazia britanică”, care s-a extins rapid în toată Europa și a supus apoi și continentul american, cu cortegiul de hit-uri, formații, staruri uriașe, dar și droguri, alcool, drame, decese ale unor mari artiști. Cînd se lansau Beatles (ei și Elvis Presley nu vor fi niciodată egalați, moștenirea lor fiind unică) sau Rolling Stones, noi, adolescenții din România, îi ascultam pe la posturi de radio străine și dansam fericiți. Au apărut apoi magnetofoanele Tesla, ”ceaiurile”, melomanii pasionați de la noi fiind la curent cu tot ce propuneau nou, revoluționar artiștii din Vest, care au influențat, iată, tinerii din întreaga lume, fiind vorba de o ”invazie” pașnică a sufletelor noastre, a mentalităților, a modului de viață. Tocmai de aceea o asemenea lucrare, unică după știința mea, joacă un rol covîrșitor, ajutîndu-ne chiar și pe noi, prin întoarceri nostalgice în timp, să ne cunoaștem mai bine, iar pe cei tineri să afle că n-au descoperit ei America, că lumea n-a început cu muzică hip-hop sau house, că fundamentele muzicii moderne actuale s-au pus atunci, de către corifeii de care se ocupă aici David Lăpădat. Autorul trece în revistă principalele formații rock și stilurile muzicale ale epocii, primele staruri pop- rock, consacrînd capitole separate, așa cum este normal, ”întâistătătorilor”, ”părinților fondatori”: Beatles, Rolling Stones, Pink Floyd, Who ajungînd la rockul cu tentă mai specială, progresiv sau psihedelic. David Lăpădat s-a amuzat, incredul, cînd i-am povestit că a fost o perioadă, în timpul tezelor de inspirație asiatică de la Neptun ale lui Ceaușescu, cînd eram obligați la Radio să…traducem numele formațiilor! Culmea e că ni se permitea să strecurăm piese în limba engleză, dar trebuia să anunțăm că ele sînt cîntate de…”pietre rostogolitoare”, ”albine”, ”gîndaci” și ce mai inventam și noi, ca să treacă la ”viză”. Am citit cu atenție capitolul consacrat formației The Who, într-adevăr cu o influență majoră în rockul britanic. Și astăzi mă opresc pe stradă ascultători care-și aduc aminte prezentarea în foileton a albumului conceptual al formației Who, în emisiunea mea ”Radiorecording”, pentru că și înainte de 1989 s-au făcut eforturi de a-i ține pe melomanii pasionați la curent cu toate noutățile. Autorul zboară acum oricînd la Londra și mă bucur că e așa, are numai de cîștigat, merge la concerte, dar pe vremuri, noi, cei care n-aveam viză pentru Occident, comandam, după topurile din ”Billboard” (eram corespondent pentru România, multe am mai avut de tras pentru asta…), ”New Musical Express”, ”Melody Maker” (of, colecțiile zac acum undeva într-o magazie…), discurile pe care ni le aduceau piloții și stewardesele, copierea lor făcîndu-se rapid, cu ora, de către toți colecționarii, eu fiind beneficiarul radio, pentru că de la mine și de la fratele meu Florin-Silviu emanau listele cu pricina. Am intenționat ca prin aceste racorduri cu viața noastră din acea perioadă să realizez o completare paralelă la analiza atît de pertinentă pe care autorul o face societății britanice și americane din acei ani. Pentru că totul pare, pentru cei tineri, atît de simplu azi, dar eu și fratele meu am încercat la rîndul nostru să publicăm o lucrare similară, însă în 1988 ea ne-a fost respinsă categoric de faimosul tovarăș Dulea, pe motiv că este ”tributară decadenței occidentale”! Interesant este faptul că ”invazia britanică” s-a bazat mult pe influențe de peste Ocean, în special de la artiști de culoare (skiffle, rock and roll, jazz, blues) , așa încît, firesc, un alt segment important din cartea de față este consacrat peisajului muzical american, cu modele beat, hippie, flower-power, cu Elvis Presley și Bob Dylan. Legat de Dylan, a fost evident o exagerare acordarea premiului Nobel pentru literatură, dar acum patru decenii am publicat în revista ”Flacăra” (cea color, de dinainte de Adrian Păunescu) un amplu grupaj despre formații pop-rock celebre, preluînd în titlu aprecierea unui cunoscut critic: ”Această muzică spune mai multe decît o cameră plină de cărți!”. Asta neînsemnînd că nu mai trebuie să citiți, mai ales dacă între lecturi introduceți și volumul de față…
Generația celor de peste 50 de ani, îndeosebi, se va regăsi în aceste pagini, pentru că pasiunea pentru artiștii pop-rock britanici a fost și la noi la cote înalte, emisiunile lui Cornel Chiriac (un sfînt pentru mine, am debutat la radio în ”Metronom”-ul lui) de la ”Europa Liberă” fiind ascultate cu nesaț. Primeam mii de scrisori la radio, fratele meu trimitea benzi (ORWO!) cu muzică prin țară, iar la televiziune am încercat un timp, împreună cu Titus Munteanu, să potolim și setea de imagine a melomanilor tineri, copiind de unde puteam videoclipuri cu artiști străini. Pînă în ziua cînd un telefon intempestiv de la ”Cabinetul 2” a pus capăt emisiunii ”Meridianele cîntecului”, care ocupa joi seara…un sfert din programul TV de 2 ore! L-am prezentat pe David Lapadat (acesta este numele său de scenă), pe care-l apreciez mult, la toate lansările sale de carte sau disc, am fost alături de el la concerte. A absolvit Universitatea Națională de Muzică din București, este un muzician redutabil, un spirit viu, modern, mereu în căutare de nou și mă bucur să-i prefațez această carte. Ce bine ar fi dacă toți tinerii de azi, asemeni lui (iată deci că este și un model pentru generația sa), ar asculta și ar aprofunda muzica ”generației de aur”, renunțînd la ideea că lumea a început cu ei! Prin această lucrare muzicologia românească a cîștigat un istoric al celor mai frumoși ani din muzica pop-rock!
Octavian URSULESCU