Public sau privat? – Eugen BLAGA

Dilema nu este nouă. Chiar de la începuturile noului sistem de asigurări de sănătate, întrebarea părea a fi inevitabilă. Drumul de la asistența medicală din 89 pînă la cea imaginată de noi este imens. Se pare că este și foarte greu de ajuns acolo unde așteptările noastre, justificate, ne îndreptățeau să sperăm. În definitiv, ce ne-am imaginat că va fi noul sistem de asigurări de sănătate?
Nimic mai mult decît să ne asigure, în condiții mai bune, acea stare de bine care să ne permită să învățăm, să muncim, să iubim, să ne simțim confortabil, cu alte cuvinte să ne asigure sănătatea cea de toate zilele.
Cu siguranță, așteptările noastre au fost și mai mari începînd cu anul 1998, cînd ni s-a indus că sistemul de asigurări de sănătate ce urma a fi implementat (cuvînt-obsesie, de care, se pare, nu mai scăpăm niciodată) va aduce laptele și mierea. Pînă în 1989 nu aveam habar cum se colectează fondurile necesare plății serviciilor medicale, nu aflaserăm despre structura bugetului, nu știam ce înseamnă buget consolidat, nu aflaserăm nimic despre costurile serviciilor medicale, nu separam asigurații de coasigurați și de neasigurați, nu credeam că farmaciile nu mai au bani pentru medicamente, la fel cum nu credeam că este posibil ca banii să se sfîrșească, iar unii dintre concetățenii noștri, dintre rudele noastre, din familiile noastre, să plece din lumea celor vii din cauza lipsurilor din sistem, adică din lipsa banilor, a medicamentelor, a aparaturii, din cauza inexistenței băncilor de organe, la fel ca și din cauza emigrației excesive a medicilor în țări în care practica medicală este just prețuită.  Acum, din nefericire, am devenit experți în a încerca să estimăm cîtă vreme vor mai fi bani pentru sănătate, cît s-a furat sau cît se va mai fura sub diferite chipuri. Atunci nu credeam că medicamentele se pot transforma în vile, că medicii pot proteja condamnații penali, că tot ei, prin abuz în serviciu, falsuri în documente medicale, luare de mită, transformă un milion de români în pensionari de invaliditate, evident, contra cost. Nu credeam atunci că licitațiile pentru aparatură medicală, pentru materiale sanitare, pentru medicamente, pot fi trucate, că din banii pentru sănătate se pot finanța campanii electorale. Atunci nu credeam nimic din toate acestea. Acum le credem pe toate.
Ba, mai mult, am mai aflat, cu consternare, că fiecare dintre noi trebuie să susțină nu numai cu o singură contribuție sistemul, că valoarea asigurării noastre este variabilă, depinzînd în mod direct de toate veniturile pe care le realizăm, evident legal, din toate sursele. Spre exemplu, un dascăl contribuie procentual din salariul de bază realizat, din valoarea orelor suplimentare, dacă muncește în plus, din contravaloarea publicațiilor sale, din activitatea de cercetare, dacă realizează și o astfel de activitate, cu alte cuvinte, din absolut toate sursele. În mod firesc, beneficiul, adică conținutul și valoarea asigurării medicale ar fi trebuit direct corelată cu mărimea contribuției. Din nefericire pentru aceștia, lucrurile nu stau așa. Principiul solidarității este cel care distribuie resursele colectate, fără a ține seama de mărimea contribuției, așa încît și un academician sau un manager de multinațională, dacă are doar asigurarea obligatorie, beneficiază de același pachet de servicii cu un individ coasigurat sau care contribuie doar la nivelul salariului minim pe economie, sau, mai grav, egal cu al unui individ neasigurat, dar care, cu o sumă modică, devine și el asigurat. Ceea ce este mai grav este că marii contribuabili, cei care lună de lună transferă sume considerabile fondului național unic de asigurări de sănătate sînt cei care susțin întregul pachet de servicii de sănătate pentru toți beneficiarii. Se știe, numărul contribuabililor a scăzut sub 4 milioane, iar cel al beneficiarilor de servicii medicale este egal cu populația țării. Evident, accesul la serviciile de sănătate trebuie garantat. De către stat și de către fiecare dintre noi, prin plata contribuțiilor. Dar, oare, în condițiile în care sistemul de asigurări de sănătate falimentat, distrus, corupt, inegal, nedrept, discriminatoriu, fraudat, ticăloșit, nu mai poate transfera beneficiile contractate cu asigurații, mai este legală, mai este justificată plata contribuțiilor la fondul național unic de asigurări de sănătate?
Tot mai multe voci cer cu insistență anularea obligativității de a contribui la fondul de sănătate. Alternativa privată la serviciile publice de sănătate, ca și la cele de asigurări, au întărit convingerea că sistemul public nu-și mai poate realiza optim, nici măcar la nivel minim, obligațiile. Starea majorității spitalelor e jalnică, chiar și a celor departamentale, pînă mai ieri saturate de fonduri, aproape toate risipite cu nonșalanța celui care știe că i se va mai da, fără a fi întrebat cum a cheltuit. Apoi, la fiecare pas, simțim pe propria piele perpetuarea primitivismului în primirea bolnavilor și acordarea serviciilor medicale. Apoi lipsa medicamentelor, unele esențiale pentru salvarea de vieți. Nu demult, doar acum cîteva zile, unui bun amic, adus la terapie intensivă într-o stare gravă a afecțiunii cronice de care suferă, în miez de noapte, i s-a administrat intravenos doar apă distilată, pentru că de altceva secția nu dispunea. La cererea familiei, i s-a recomandat o medicație, dar pe care aparținătorii, în miezul nopții, trebuia să o găsească în regim de urgență din farmaciile de noapte. Ceea ce au și făcut. Apoi interminabilele cozi la ușile unor medici cu aere de profesori, cu veleități nesusținute de știință de carte, patrulînd țanțoș cu stetoscoapele după gît printre amărîții care se ridică în picioare la vederea lor. Săli, coridoare de așteptare care nu ar trebui să existe, cozi, acolo unde ar trebui să existe, conform normelor, programări, circuite funcțioanle intraspitalicești logice, care să simplifice traseele, apoi lipsa abordării integrate a suferinței, nu secvențial, cum se procedează acum, în continuare, lipsa acurateței unor investigații de laborator în care, acum, doar puțini mai cred, mai ales după ultimele fraude criminale, cînd analize plătite de casa de sănătate nici măcar nu au fost executate, diagnosticele fiind imaginare, precum și multe altele ne îndreptățesc să cerem să nu mai plătim sistemului public. Să nu mai plătim servicii pe care nu le primim, să nu mai fim umiliți, noi, cei care-i plătim pe impostorii cu stetoscoape la gît. Evident, sînt și excepții. Unii sînt profesioniști și cu competență și cu dragoste pentru nobila profesie, salvează vieți. Aceștia sînt, însă, puțini. Peste tot, noi, asigurații, noi cei care finanțăm sistemul, sîntem umiliți. La medicul de familie, atunci cînd ni se comunică epuizarea plafonului, în ambulatoriul de specialitate care nu ne mai oferă certitudini, garanții că analizele sînt corecte, că sînt ale noastre, că nu sînt fabricate, apoi în spital, unde și acum  mai aflăm doi-trei pacienți într-un pat, în saloane insalubre, neaerisite, cu pereți animați de gîndaci, în spitalul unde mîncarea se aduce ca-n vremurile de război, în oale deschise, pe coridoare murdare și unde ni se aruncă cîte-un polonic de mîncare îndoielnică, în aceleași spitale fără medicamente, pe care nefericiții asigurați trebuie să și le cumpere singuri. Mai sîntem umiliți și atunci cînd, explicit sau neexplicit, ni se cer bani, cînd asistenta ne comunică tarifele pentru mîna întîi sau pentru a doua în sala de operație, cînd mita este peste tot, cînd buzunarele devin doldora la sfîrșitul zilei. Se invocă faptul că actul medical nu este condiționat de acordarea de plăți informale, adică mită. Este adevărat, doar că atunci cînd nu se cere explicit, ni se sugerează, ni se induce obligația de a oferi într-o așa manieră, încît o facem de bună voie, singuri, ca efect al prostului tratament sau al obrăzniciei infirmierelor, asistentelor sau medicilor.
Și iată, revin obsesiv întrebările: de ce trebuie să mai plătim, obligatoriu, asigurarea de sănătate?  de ce nu pot să mă tratez în spitalele private, iar casa să-mi deconteze, conform facturii, serviciile de care am beneficiat?, de ce nu pot să mă asigur la orice casă de asigurări care-mi oferă garanții pentru buna gestionare a banilor mei și pentru calitatea și oportunitatea serviciilor medicale?
Și, pentru a nu ne cantona doar în zona generalităților, pentru a fi credibili în susținerea aserțiunii că alternativa privată la cea publică este garanția calității și performanței, iată un exemplu. Din anul 1999, în capitala țării funcționează Centrul de Diagnostic și Tratament Victor Babeș, înființat de un medic de excepție, un profesor ilustru al medicinei românești, dar și un pasionat de oameni și de cercetare. Cu bani mai puțini decît la alții, dar cu foarte multă pasiune, cu un grup de medici la fel de pasionați, cu un economist-director economic dotat cu o precizie farmaceutică în gestionarea fondurilor, cu pricepere în a găsi soluții financiare, ambii cu mult curaj, dar cu acel curaj generat de înțelepciune, nu de hazard, cu curajul omului care are certitudini, care probează în fața oricărui creditor că poate rambursa orice credit, pentru că în spatele investiției stau lucruri concrete, lucruri adevărate, servicii medicale de excepție, pe care populația, deși profund sărăcită, le plătește, speriată de haosul, nesiguranța, sărăcia, hoția din zona publică, acest centru a reușit acolo unde statul a eșuat.
An de an centrul a crescut. Au apărut din ce în ce mai multe specialități medicale, dotările sînt de ultimă generație, circuitele funcționale au fost alese cu minuțioasă pricepere, personalul este selecționat după criterii ce, cu siguranță, nu aparțin serviciilor publice, iar rezultatele sînt pe măsură. An de an, gradul de satisfacție al pacienților a crescut, așa cum a crescut și numărul serviciilor medicale acordate, așa cum s-a dezvoltat întreaga capacitate de tratare existentă. Cu mai puțin de un an în urmă, s-a inaugurat spitalul general cu 110 paturi, în care, confortului hotelier de cinci stele i se adaugă un personal medical superprofesionalizat, dar ceea ce este extrem de important este că aici funcționează un mecanism perfect integrat în care cooperarea, abordarea interdisciplinară, colaborarea perfectă cu cel aflat în suferință, apoi calitatea excepțională a materialelor sanitare, a aparaturii de cea mai recentă dată conduc la eficență maximă. Modul de abordare a evaluării, apoi parcursul tratamentului, recuperarea, și, nota bene, alăturarea familiei în mecanismul subtil de a induce starea de confort celui aflat în suferință, depășirea standardului perimat și degradant al clasicului salon de spital sau al pretins exclusivistei rezerve, determină scurtarea perioadei de suferință și recuperarea mult mai rapidă. Cu siguranță, toate acestea au la bază o altă filozofie despre sănătate, despre relația pacient-medic sau despre relația bolnav-servicii de sănătate. Aici, doar aici, am aflat că se operaționalizează curent concepte de psihosociologie, că aparenta funcționare ireproșabilă, firească, naturală a mecanismului medical este susținută de cunoașterea subtilităților psihologiei sociale și a celei individuale, că teoria managementului sanitar aici este practică, că economia socio-sanitară just înțeleasă și aplicată poate determina costuri incredibil de mici față de tot ceea ce managementul financiar al serviciilor publice poate oferi. Și tot aici am aflat că doar calitatea serviciilor oferite poate asigura sustenabilitatea edificiului sanitar. Nu doar politicile, nu pseudo-strategiile guvernamentale, în fapt doar autentice piedici în calea susținerii și creșterii alternativei private.
Aici, cu siguranță, pacientul se află în siguranță. Aici, poate mai mult decît oriunde, credem în aserțiunea lui Schopenhauer, cea care subtil se află înscrisă pe frontispiciul instituției, ca profesiune de credință: Un cerșetor sănătos este mai fericit decît un rege bolnav.
Dar iată ce transmite președintele Fundației Victor Babeș oricui dorește să treacă pragul centrului de sănătate:
”…noi îl primim așa cum am dori noi, la rîndul nostru, să fim primiți ca pacienți, într-un centru medical: cu respect și apropiere, cu întelegere și căldură umană, cu acel calm special al competenței profesionale. Noi îl încredințăm că, prin examinarea clinică și investigațiile ce îi vor fi efectuate în condiții tehnice optime, diagnosticul la care se va ajunge va asigura atitudinea terapeutică cea mai folositoare lui.
Noi acționăm astfel, încît, între medic și pacient să fie o relație de încredere deplină! Privim acel omenesc „mulțumesc”, zîmbetul lor, chiar și numai schițat, ca pe un imbold de a continua ce am început. Pentru pacienții noștri, pentru sănătatea lor, dar și pentru satisfacția că putem munci în condiții optime, continuăm ce am început.
Realizarea unui obiectiv cum este înființarea Centrului Medical de Diagnostic și Tratament „Dr. Victor Babeș” nu este rezultatul unei inspirații de moment, al flerului, ci este rodul muncii susținute pe principii solide, realiste, dobîndite în urma analizei riguroase a fenomenului medico-social.
In 1999, la inaugurare, spuneam „Înființarea centrului medical privat de diagnostic și tratament „Dr. Victor Babeș” s-a născut din necesitatea de a răspunde nevoilor și exigențelor pacientului de astăzi. Pentru noi, pacientul nu înseamnă doar durerea, rana, infecția, rezultatul nefavorabil la o analiza, ci omul, cu neliniști, tristeți, spaime, pe care avem posibilitatea, dar și datoria să le alungăm. Profesionalismul dovedit al personalului din centrul medical și calitățile lui umane, alături de dotarea continuă cu echipamente performante sînt condiții pe care le punem la dispoziția pacienților noștri.”. Îndrăznesc să sper ca m-am ținut de cuvînt, deși era greu de crezut, atunci.
Astăzi îmi vine mult mai simplu să spun ca Centrul Medical de Diagnostic și Tratament „Dr. Victor Babeș” este o unitate medicală corect și bine structurată, cu asistență medicală integrată: la bază există asistența medicală primară largă (medicina de familie), urmează asistența medicală secundară (ambulatoriul de specialitate), apoi asistența medicală terțiară (spitalicească) și apoi recuperarea medicală. Peste toate troneaza Măria-Sa cercetarea științifică (Departamentul de Cercetare Științifică și Studii clinice)”.
Și pentru că artizanul acestei minunate uzine de sănătate trebuie să poarte un nume, iată-l: Prof. Dr. Petre Iacob CALISTRU.
Pentru el și pentru toată echipa sa, mulțumiri. Fie ca și în alte asemenea locuri omul să fie prețuit ca aici.
Felicitări, stimați medici, stimat personal medical, felicitări, stimată doamnă Director economic Dr.Daniela Stoican!

Comments

comments

Related posts

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Switch to desktop version