Râul Hotar și Povestea Unirii
Valea Milcovului, principala cale de acces către Ţara Vrancei, şi oraşul Focşani, la hotarul dintre cele două străvechi provincii româneşti Moldolva şi Muntenia nume cu rezonanţă istorică intrate în conştiinţa românilor după Unirea Principatelor din 1859
Valea Milcovului este una din principalele căi de acces către ţara Vrancei… Nume cu rezonanţă istorică din vremea primelor înjghebări ale statelor feudale, intrat în conştiinţa românilor datorită hotarului dintre Ţara Românească şi Moldova, cu care s-a confundat odinioară, Milcovul mai are însă şi alte poveşti interesante de istorisit…
Numeroasele aşezări monahale întemeiate în această zonă în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, au făcut ca regiunea să fie considerată „imaginea unui mic Munte Athos românesc„.
Dintre acestea, mânăstirea Mera se impune în mod deosebit, prin construcţie şi rolul pe care l-a avut de-a lungul timpului în regiune. Singura ctitorie a familiei Cantemir, purtând hramul „Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena” este mânăstirea ridicată înainte de 1685 de un boier din Odobeşti, Moţoc, împreuna cu soţia sa Ursa.
Constantin Cantemir, ajungând domn al Moldovei, a continuat ctitoria acestora, pe care a înzestrat-o cu terenurile dimprejur, smulse cu silnicie răzeşilor locului. Tendinţelor contropitoare ale mânăstirii li se va opune lupta hotărâtă a răzeşimii din aceste părţi, care determină călugării greci de la Mera să renunţe la intenţiile de a constitui un întins domeniu monahal.
Ascunsă între codrii mari de la poalele Vrancei, mânăstirea a rămas aşa cum o înălţase ctitorul său, până în cea de-a doua domnie a lui Antioh Cantemir, care a continuat acţiunea tatălui său, zidind în 1705 biserica de piatră ce se menţine şi astăzi.
Noua construcţie, prevăzută cu un apeduct şi ieşiri secrete, bastioane la colţuri şi clădiri destinate călugărilor, impresionează puternic pe contemporani, care o aseamănă cu Cetatea Neamţului. Turcii poruncesc dărâmarea ei, însă domnitorul Mihai Racoviţă îndeplineşte formal ordinul acestora, distrugând doar în parte zidul mânăstirii.
Se mai păstrează încă în curtea bisericii izvorul cu apă captată printr-un tunel subteran, care altădată oferea călugărilor cea mai bună apă din munţi… Din păcate, numeroasele conflicte susţinute pe teritoriul mânăstirii au distrus în mare parte sistemul de apărare şi edificiile ridicate în jurul bisericii, afectată apoi şi de secularizarea averilor mânăstireşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Incendiile, cutremurul din 1865 şi 1940, dar mai ales neglijenţa oamenilor au afectat teribil clădirile din incinta mânăstirii care la mijlocul secolului trecut erau în stare de ruină. Ascunsă printre colinele cu livezi şi viţă de vie, comuna Mera cuprinde mai multe sate şi cătune, împrăştiate de o parte şi de alta a Milcovului… Vatră permanentă de locuire, încă din preistorie, spaţiul vrâncean a fost centrul unor importante descoperiri arheologice, care au atestat dezvoltarea în acest perimetru a uneia dintre cele mai vechi culturi neolitice… datând de peste 5000 de ani înaintea de Christos.
De-a lungul unei istorii bogate în evenimente, frământată ca şi dealurile din jur, vrâncenii şi-au păstrat întinderea teritorială, moştenită din tată în fiu, la fel ca şi obiceiurile, principiile de convieţuire, îndeletnicirile şi dârzenia de a nu ceda în faţa duşmanilor, primejdiilor şi vitregiilor naturii. În vederea valorificării terenului agricol, destul de redus, din cauza fragmentării accentuate a reliefului, aşezările sunt orientate în lungul văii Milcovului şi în depresiuni…
Menţiunile documentare numeroase despre această zonă atestă dezvoltarea mai accentuată în secolul al XVI-lea a culturii plantelor, în special viţa de vie şi pomii fructiferi şi a păstoritului, care au condus la o sporire corespunzătoare a numărului de aşezări. Datorită adăpostului natural oferit de situarea localităţilor în depresiunile subcarpatice, în vremuri de nesiguranţă politică şi socială s-au refugiat aici locuitorii de peste munţi, alungaţi din cauza persecuţiilor şi a impozitelor fiscale excesive.
Carpaţii nu au fost niciodată o graniţă, ci mijloace de legături, iar apele au reprezentat drumuri accesibile, care au înlesnit legăturile vrâncenilor cu Moldova, Transilvania şi Muntenia. Cercetările specialiştilor confirmă că exista încă din epoca dacică un drum al păstorilor care lega partea estică a Transilvaniei cu Siretul Inferior şi Dunărea, ceea ce a asigurat permanente legături, împrumuturi şi interferenţe de elemente culturale populare între cele două zone.
Iar la hotarul dintre Moldova şi Muntenia au existat dintotdeauna schimburi de populaţii, legături de rudenie şi comerţ ca între două sate vecine, care se ajută reciproc…
Putem astfel să considerăm Vrancea o zonă de sinteză pentru tot spaţiul românesc, sau aşa cum afirma Nicolae Iorga „…această Vrance este însăşi icoana în mic a unităţii neamului nostru„…
Pe drumul ce ne conduce paşii spre izvorul Milcovului înaintăm către inima Vrancei, prin locul în care apa coteşte în unghi drept, o dată cu şoseaua… şi valea începe să se strângă, ca şi cum ar dori să-şi selecteze vizitatorii… Datorită diferenţierii rocilor şi a faptului că pot fi uşor erodate, apele curgătoare au crestat de-a lungul anilor în munţii şi dealurile dimprejur forme spectaculoase, adevărate amprente ale timpului lăsate pe culmile cu vegetaţie săracă din acest colţ de ţară…
Peisajul este dominat de gresiile de pe malul stâng, la locul numit Scruntar, o zonă de hogback-uri rezultată în urma eroziunii diferenţiate a straturilor de durităţi diferite, puternic înclinate, ajungând aici până la verticală. Această năruitură de stânci pare a fi o veche cetate medievală, aflată acum în ruină, şi care străjuieşte la întâlnirea pârâului Reghiu cu Milcovul, intrarea în inima Vrancei…
Ce tainice semnificaţii să fi avut pentru cei din vechime aceste culmi adânc ferestruite de ape?
Aglomerările ciudate de stâncă care se continuă pe partea stângă a drumului au căpătat în timp denumiri pe măsură de la localnicii, uimiţi de fantasticul acestor forme rezultate dintr-o eroziune accentuată.
Fie că este vorba de „Gura Iadului” sau „Biserica dracilor”, denumirile au conotaţiile malefice pe care populaţia e tentată să le dea inexplicabilului… Dincolo de numeroasele legende şi poveşti care au hrănit imaginaţia localnicilor, rocile din plăci înguste de gresii, calcare, marne şi argile din această regiune fac parte din Rezervaţia geologică şi paleontologică Reghiu-Scruntaru, întinsă pe o suprafaţă de peste 150 de hectare.
Curiozitatea ne-ar mai fi reţinut un timp printre ruinele Cetăţii Natură, soarele însă, pregătit să apună, ne grăbeşte şi nouă paşii… Ceva mai sus, în amonte pe râul Milcov, ajungem în localitatea Andreiaşu de Jos, renumită mai ales datorită unui fenomen unic la noi în ţară: „Focul viu„…
Pe un promotoriu situat la aproximativ 400 m de râu şi şosea, răsar brusc din pământ limbi de foc roşiatice sau albăstrui, aparent fără nici o explicaţie… Flăcările nu se sting niciodată, iar dacă sufli în ele, parcă mai aprig se înalţă către cer…
Specialiştii spun că este vorba de o emanaţie de gaze, care ţâşneşc permanent prin crăpăturile scoarţei terestre datorită acumulărilor de hidrocarburi din subsol, în zona de fractură Caşin – Bisoca.
O dată ajunse la suprafaţă, acestea se aprind spontan. Flăcările au o înălţime variabilă, ajungând şi până la 50 de cm, în funcţie de cantitatea gazelor emanate,iar noaptea spectacolul este impresionant…
Un foc care arde necontenit, nestins de mocnirile istoriei, ca o lumină care veghează mereu asupra oamenilor din acest spaţiu sfânt, în care doinele au cântat mereu veşnicia… Aşezată la întretăierea drumurilor comerciale şi de transhumanţă dinspre Transilvania, Moldova şi Muntenia şi având ca elemente definitorii culorile munţilor spre apus şi Valea Siretului spre răsărit, Ţara Vrancei a fost considerată de istorici o aşezare mai veche chiar decât Moldova.
Dimitrie Cantemir, povestind despre ţinutul Putnei, menţiona Vrancea ca pe „o obşte independentă, la hotarul cu Valahia, unde locuitorii sunt oameni liberi care se ţin de legile lor„.
Abia în anul 1482, Ştefan cel Mare a stabilit graniţa cu Ţara Românească pe râul Milcov, asimilând astfel Moldovei şi ţinutul Vrancei… Nume cu rezonanţe adânci în conştiinţa românilor, Milcovul a separat ani de-a rândul vechiul târg al Focşanilor în două părţi: o jumătate de oraş aparţinea moldovenilor, iar cealaltă jumătate muntenilor.
Legenda spune că la statornicirea hotarului ţării, Ştefan cel Mare a făcut ospăţ bogat, iar la sfârşitul mesei a ales doi oşteni, unul muntean şi unul moldovean pe care i-a pus să se „lupte cu paharele”.
Pentru lauda moldoveanului care a biruit, domnitorul a poruncit ca târgul să se numească Focşani, după numele oşteanului, Focşa. Resursele din podgorii, dar şi statutul de oraş de tranzit au dus la intensificarea activităţilor de comerţ şi dezvoltarea localităţii, care este menţionată în numeroase consemnări ale vremii.
Ca o particularitate a apartenenţei Focşanilor la cele două state româneşti, până în secolul al XIX-lea se dezvoltă aici două centre economice: unul pentru partea Moldovei, lângă biserica Domnească, astăzi demolată, iar altul în Piaţa Munteniei, în jurul bisericii Sf. Ioan, construită ca mânăstire la mijlocul secolului al XVII-lea de către Grigore Ghica, voievodul Ţării Româneşti.
De acest loc sfânt este legat şi momentul mult visat de românii din cele două state vecine, unirea de la 1859… Din turnul clopotniţei mânăstirii Sfântul Ioan li s-a adresat focşănenilor, pentru prima dată în calitate de domnitor al Românie, Cuza Vodă. Pentru a-şi aminti mereu de momentele bucuriei din ianuarie 1859, în locul vechiului hotar dintre Ţara Românească şi Moldova a fost ridicat un monument care să revoce triumful înflăcăraţilor unionişti, încrezători în ideea de dreptate şi în puterea unirii…
Operă a sculptorului Ion Jalea, „Obeliscul Unirii” înfăţişează pe un basorelief din bronz diferiţi susţinători ai Unirii. Pe faţa nordică un muntean şi-un moldovean îşi strâng mâna în faţa hotarului, iar ceva mai sus este prins între frunze de stejar un scut din bronz cu inscripţia „Unirea Principatelor Române 1859”.
Reprezentate într-o succesiune firească, siluetele celor 85 de personaje ale basoreliefului, fixează în metal o parte din susţinătorii unionişti, în planul al doilea Hora Unirii, iar în ultimul plan, estompat, scene din istoria neamului…Înconjurat de cei alături de care a înfăptuit unirea: Kogălniceanu, Alecsandri, Costache Negri, Moş Ioan Roată, figura domnitorului Cuza Vodă transmite şi astăzi urmaşilor de peste ani dorinţa arzătoare a românilor de a păstra neîntinată moştenirea istorică: o România unită, liberă şi suverană!
Expresie a ideii de libertate şi independenţă, „Obeliscul Unirii” se înalţă într-o linie sveltă, ca un arbore ce se avântă tot mai sus spre lumină, întruchipând voinţa românilor de a trăi uniţi într-o singură patrie… Mica unire a adus cu ea şi unificarea dintre Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteni, desfiinţându-se astfel pietrele de hotar şi pichetele de graniţă ce împărţeau în două ţări oraşul de pe Milcov.
„Cetăţenii Oraşului Unirii Principatelor au ridicat acest semn de amintire a unui trecut de credinţă biruitoare” – este inscripţia de pe monumentul ridicat tot de sculptorul Ion Jalea pe locul unde odinioară era pichetul de graniţă numărul 47, „primul hotar distrus pentru unitatea naţională„.
În spatele acestui monument se află o clădire, construită după anul 1750, care a avut iniţial funcţia de han şi apoi a fost transformată în punct de vamă. La mijlocul secolului al XIX-lea, redevine hotel, în care după unirea Principatelor sunt găzduiţi şi membrii Comisiei Centrale din Focşani.
După 1912 clădirea a fost achiziţionată de Direcţia Generală a Poştelor din Bucureşti, însă a rămas în memoria colectivă ca un punct de reper pentru locul în care odinioară, în zi de târg sau sărbătoare se întâlneau fraţii români, aşezaţi de-o parte şi de alta a graniţei. Se pare că în spatele pereţilor albi ai clădirii s-ar fi susţinut şi primele reprezentaţii teatrale ale unor trupe din Franţa şi Italia, la începutul secolului al XIX-lea. Mult mai târziu a fost ridicat primul local modern de teatru, prin bunăvoinţa maiorului Gheorghe Pastia, care a donat primăriei oraşului, fondurile necesare construirii unei instituţii culturale atât de dorită de localnici.
Pentru că primul lăcaş cu destinaţia de teatru, construit în 1871 în Grădina Publică de actorul Ioan Lupescu, fusese demolat, iar Focşaniul nu mai avea nici o sală propice reprezentaţiilor teatrale, în 1908 se încep lucrările de ridicare a clădirii ce va deveni „Teatrul Naţional Maior Gheorghe Pastia„.
Grija pentru fiecare detaliu, de la elementele decorative până la cele funcţionale, precum şi ambiţia de a dărui focşănenilor un spaţiu de cultură propice manifestărilor artistice, au făcut ca rezultatul să fie o adevărată podoabă arhitecturală şi totodată unul dintre cele mai frumoase şi funcţionale teatre din România. Maiorul Pastia, cu rigurozitatea specifică militarilor, a supravegheat zilnic lucrările pentru ca proiectul „Tosca” al arhitectului Constantin Ciugolea să fie dus la bun sfârşit.
Construită în stilul eclectic, atât de agreat în vestul Europei, clădirea reprezintă o reproducere la scară mai mică a teatrelor din Iaşi şi Odessa. De la acustica impecabilă la sistemul de iluminare şi mecanismele scenei sau încălzirea centrală cu care este prevăzută construcţia, totul este gândit într-o armonie funcţională şi estetică.
Spectacolul inaugural are loc în noiembrie 1913, fiind susţinut de Compania dramatică a Teatrului din Iaşi, sub conducerea directorului Mihail Sadoveanu. Prima piesă jucată a fost „Fântâna Blanduziei” de Vasile Alecsandri, iar a doua zi aceeaşi trupă a dat viaţă celebrei comedii scrisă de Ion Luca Caragiale – „O scrisoare pierdută”. Comedii, drame, concerte şi spectacole de operetă sunt susţinute de trupe consacrate, de aici sau din străinătate, care oferă localnicilor bucuria întâlnirii cu emoţiile şi trăirile artei, într-un spaţiu pe care maiorul Pastia îl numea „templu de educaţiune şi cultivare a sufletului”.
Şi aşa cum a figurat ca punte de unire în trecut între Muntenia şi Moldova, oraşul Focşani a reprezentat datorită poziţiei sale geografice şi a „Teatrului Naţional Mr. Gheorghe Pastia”, un centru cultural între toate ţările locuite de români. În anul 1986 au început primele reparaţii ale clădirii, însă lucrările de restaurare propriu-zise au demarat în 2001.
Cu această ocazie a fost ridicat în faţa edificiului şi un bust al Maiorului Gheorghe Pastia, cel care şi-a legat destinul şi sufletul de Focşani, investind întreaga sa avere pentru a oferi comunităţii o adevărată bijuterie arhitecturală, valoare indiscutabilă a patrimoniului cultural naţional.
„Oraşul de pe Milcov” s-a schimbat mult de la ridicarea teatrului, însă mai păstrează încă parfumul vechiului târg de odinioară şi clădiri ce-şi deapănă nostalgic povestea mai veselă sau mai tristă, din vremuri de glorie sau de restrişte… În memoria lor dăinuie încă întâmplările de la 1859, când două popoare ce vorbeau acelaşi grai, aveau aceleaşi obiceiuri şi purtau aceleaşi straie, trăiau despărţite de apele neînduplecate ale Milcovului…
Râul Hotar pe valea căruia ne încheiem acum traseul, ne-a condus astăzi pe firul istoriei, în vremuri de grele încercări pentru neamul românesc…Prin înţelepciune, abilitate şi mai ales unitate s-a dovedit atunci, încă o dată, că unirea într-o sigură patrie a tuturor românilor este un drept sacru, venit din istorie, drept ce nu putut fi îngrădit de interesele marilor puteri ale timpului…
Foto: Internet
Teodora MARIN