Războaiele, eterne oportunități de pofituri imense
Aproape de fiecare dată când naţiunile pornesc la război, în spatele conflictelor activează fervent mari interese financiare, care nu ţin cont nici de tabere, nici de cauze.
Secolul XX a relevat mai mult ca niciodată strânsa interdependenţă între marea finanţă şi politica externă – implicit decizia de a porni la război – a marilor puteri. Orice trecere în revistă a acestei legături poate începe cu Statele Unite ale Americii.
Ultimii 19 preşedinţi ai SUA au fost puternic legaţi de instituţii financiare-cheie. Acestea au avut un cuvânt decisiv în mari decizii politice, de la crearea Rezervei Federale în 1913 (care a ajuns, în timp, să influenţeze politica monetară a întregii lumi) până la cele două războaie mondiale şi războiul rece.
Câteva exemple sunt relevante.
La începutul primei conflagraţii mondiale, preşedintele Woodrow Wilson a adoptat o poziţie de neutralitate, dar această atitudine nu a convenit Băncii „Morgan” (cea mai puternică a timpului), care l-a determinat pe preşedinte să schimbe această realitate. Şi nu fără motiv: în final, instituţia a finanţat peste 75% din acţiunile aliaţilor.
Pentru a-şi atinge scopul, „JP Morgan” a preluat controlul asupra celor mai mari 25 de ziare americane, care au făcut „reclamă” intrării ţării în război. Interesant de menţionat este faptul că „National City Bank”, în timp ce lucra cu „Morgan” în sprijinul trupelor franceze şi engleze, finanţa şi operaţiuni ale trupelor germane*…
Mai departe, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, „Chase Manhattan Bank” îngheţa 100 de conturi ale evreilor prin filiala sa din Paris, care „lucra în strânsă colaborare cu autorităţile germane”, nota „BBC” în 1998.
Şi presa americană („The New York Daily News”, „Newsweek”) a relatat că „şeful respectivei filiale raporta o creştere substanţială a profiturilor ca urmare a relaţiilor speciale cu naziştii. Acest lucru se întâmpla la cinci luni după ce atacul de la Pearl Harbor generase intrarea americanilor în război împotriva Germaniei”.
Mai mult, documente descoperite în Arhivele Naţionale Americane au relevat că fostul senator Prescott Bush (tatăl fostului preşedinte H.W. Bush, bunic al fostului preşedinte George W. Bush şi al lui Jeb Bush, guvernatorul Floridei) a fost un bancher de succes, implicat în operaţiuni derulate în folosul celui de-al treilea Reich.
Astfel, firma pentru care lucra P. Bush reprezenta interesele în America ale celui mai mare industriaş german, Fritz Thyssen, care a finanţat ascensiunea lui Hitler, cu urmările cunoscute.
Bush a continuat aceste activităţi şi după intrarea SUA în război… de partea cealaltă. Împreună cu socrul său, a înfiinţat chiar o bancă americană, „UBC”, pentru Thyssen, „prin intermediul căreia au plecat spre planurile lui Hitler milioane de dolari în aur, combustibil, cărbune, oţel şi bonuri americane de tezaur”, notează „The Guardian”.
Nici mari finanţişti ca Rockefeller, Carnegie sau Harriman nu au avut vreo reţinere în a finanţa tot felul de programe naziste.
Pe scurt, aşa cum sintetiza fostul secretar de stat William Jennings Bryan, „marile bănci au fost profund interesate de războiul mondial, pentru că le deschidea oportunităţi de profituri imense”.
De altfel, o declaraţie dramatică a lui Winston Churchill vine să pună în lumină adevăratele mize ale unei conflagrații care a ruinat naţiuni: „Războiul n-a fost neapărat pentru distrugerea fascismului, ci pentru cucerirea pieţelor. Noi toţi l-am fi putut preveni, dar nu am vrut”, îi spunea premierul britanic amintit, erou al naţiunii, preşedintelui american Harry Truman, în 1946.
Exemplele ar putea continua cu schimbările de politică externă americană în anii `70 în funcţie de interesele marii finanţe în Orientul mijlociu sau cu acuzaţiile că în zilele noastre marile bănci sunt în continuare legate de unele operațiuni veroase, chiar cu potențial de conflict, pentru prelungirea şi propagarea haosului aducător de profit.
Astfel de afirmaţii grave au fost formulate inclusiv de către cel mai decorat şi respectat militar american, Smedley Butler, care, după 33 de ani în armată, afirmă că „marea finanţă stă la baza comerţului cu arme care îi ucide pe soldaţii americani”.
De altfel, două biografii profesionale ilustrează într-un grad ridicat conexiunea bani – politică – război: cea a afaceristului de succes Robert McNamara, care, după ce a promovat puternic războiul din Vietnam în calitate de secretar American al Apărării, a ajuns în fruntea Băncii Mondiale, şi cea a lui Paul Wolfowitz, „artizanul” şi promotorul fervent al intrării SUA în Irak, la rândul său secretar al Apărării şi numit la rândul său în fruntea marii instituţii financiare amintite.
Trecând spre zona asiatică, dăm de alte dovezi ale felului în care interesele băncilor şi bancherilor lumii s-au aflat în spatele unor mari conflicte.
Unul dintre cele mai importante prin gravitatea şi întinderea consecinţelor rămâne alimentarea cu fonduri a revoluţiei bolşevice din Rusia, ale cărei efecte sunt resimţite şi azi, după aproape un secol.
Astfel, istoricii arată că instaurarea comunismului în această ţară, în noiembrie 1917, a fost rezultatul unui amplu proiect secret („Planul Marburg”), pregătit în afara Rusiei şi finanţat generos de marii bancheri internaţionali (cu precădere de cei de pe Wall Street – Jacob Schiff, J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman, Frank Vanderlip).
Fluxurile de bani pentru „roşii” erau intermediate de banca suedeză „NYA Banken”. Astfel, la 21 septembrie 1917, o telegramă de la Stockholm anunţa oficial deschiderea unui cont curent la această bancă „pentru acţiunile tovarăşului Troţki”.
Despre costurile victoriei bolşevicilor, John Schiff, nepotul amintitului Jacob Schiff, vorbea în „New York Journal American” (3 februarie 1949): „Bătrânul a cheltuit circa 20.000.000 de dolari pentru triumful final al bolşevismului în Rusia”.
Suma, care nu este de neglijat nici azi, era imensă pentru acea vreme. Ulterior, URSS a răsplătit sprijinul primit: în 1923, prima bancă internaţională din ţară, „Ruskombank”, îl avea ca preşedinte pe fondatorul amintitei „NYA Banken”, asociat al americanilor de la „J.P. Morgan”.
Iar funcţia de director era deţinută de Max May, vicepreşedinte la „Guaranty Trust” (al aceleiaşi „J.P. Morgan”), care l-a sprijinit cu bani pe Ludwig Martens pentru un post politic de semnificativă importanţă: cel de ambasador sovietic în Statele Unite.
Interesant de menţionat este faptul că, deşi SUA oficial boicotau nou creata Uniune Sovietică, Martens a stabilit contacte comerciale cu peste o mie de firme americane, printre care, fireşte, şi instituţii financiare.
Aşadar, cum ar spune un important om de afaceri chinez al zilelor noastre, „interesul naţional este important, dar el nu trebuie să se ciocnească cu interesul comercial”…
Ce au mai obţinut bancherii în contul sprijinirii victoriei revoluţiei?
Iată câteva exemple clarificatoare:„General Electric” semna un contract enorm pentru electrificarea Rusiei, „Standard Oil Company” (a lui Rockefeller) cumpăra 50% din câmpurile de petrol (cu toate că oficial acestea figurau ca naţionalizate), apoi, în 1927, obţinea şi dreptul exclusiv de vânzare a petrolului rusesc în ţările europene, iar miliardarul american Armand Hammer s-a îmbogăţit furnizând diverse produse poporului rus îngenuncheat, însângerat şi înfometat.
Documentele istorice mai consemnează că în 1904-1905, firma „Kuhn, Loeb & Co”, una dintre cele mai influente bănci de investiţii ale secolului trecut, a finanţat Japonia în războiul contra Rusiei.
Un alt caz de implicare a bancherilor internaţionali în răsturnări de regimuri este revoluţia chineză a lui lui Sun Iat-sen, „părintele Chinei moderne”.
Astfel, Charles B. Hill, care conducea trei filiale ale Băncii „Westinghouse”, a tratat direct cu liderul chinez aspectele financiare ale revoluţiei. De remarcat că acelaşi Charles B. Hill folosea şase ani mai târziu filiala „Westinghouse” din Rusia pentru a-i finanţa pe bolşevici…
Nu în ultimul rând, din Europa putem menţiona însăşi Revoluţia franceză, efigie mondială a luptei pentru libertate, care îşi are unele rădăcini în faptul că bancherul elveţian Isaac Panchaud crea Banca „Caisse d’Escompte” (strămoaşa Băncii Franţei).
Prin intermediul acesteia, ministrul francez de Finanţe Charles Alexandre de Calonne a fost convins să îndatoreze statul până la niveluri nesustenabile.
Aceste împrumuturi i-au îmbogăţit, pe de o parte, pe Panchaud şi partenerii săi, iar pe de altă parte, după cum arată istoricul francez Louis Blanc, monarhia a fost ruinată de această manevră, ruină care a generat sărăcie extremă şi ulterior căderea lui Ludovic al XVI-lea, cu toate violenţele cunoscute.
Un alt conflict armat de proporţii declanşat de o „nemulţumire” bancară a fost chiar cel dintre Anglia şi SUA, din 1812. Mânios că Congresul american nu îi facilita interesele, Nathan Rothschild, de la Banca Angliei, a avertizat Statele Unite că „se vor găsi în faţa unui război dezastruos”.
Preşedintele Jackson nu a crezut că băncile „pot avea atâta putere”, dar a fost contrazis de ce a urmat: coliziunea a două naţiuni, moartea a mii de oameni şi… îndeplinirea dorinţelor lui Rothschild.
Giganţii bancari nu sunt implicaţi, totuși, doar în conflicte. Ei nu lipsesc nici de la stabilirea condiţiilor păcii. Astfel, la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919, preşedintele SUA, W. Wilson, a fost însoţit, printre alţii, şi de un grup mare de bancheri, iar pacea s-a stabilit în parametrii intereselor marii finanţe.
O atestă în scris primul ministru britanic de atunci, Lloyd George, care notează: „Bancherii internaţionali i-au adunat laolaltă pe oamenii de stat, pe politicieni, pe jurişti şi jurnalişti şi le-au dictat tuturor ordinele lor, cu o atitudine de monarhi absolutişti”.
În timp, influenţa marilor instituţii financiare s-a globalizat, odată cu întreaga lume.
În zilele noastre, este binecunoscut faptul că „J.P.Morgan” a fost banca desemnată de Coaliţia antiteroristă să înfiinţeze „Trade Bank of Iraq” după război sau că din Consiliul Atlantic, care a susţinut şi aplaudat răsturnarea lui Gaddafi şi operaţiunile NATO din Libia, fac parte mari corporaţii („BP”, „Chevron”, „Exxon” „Shell”, „Lockheed Martin”, „Boeing” etc), susţinute de giganţi bancari („Goldman Sachs”, „JP Morgan”, „Deutsche Bank” sau „Credit Suisse Bank”).
Ca în alte cazuri, motivaţii nobile stau înscrise şi pe frontispiciul unui organism cât de poate de pragmatic: „Atlantic Council” se declară „o instituţie independentă, dedicată promovării cooperării transatlantice şi securităţii internaţionale”…
Roxana Istudor
- „Marea greşeală a Germaniei înainte de război a fost edificarea unui sistem în afara celui mondial şi de care finanţele internaţionale nu puteau profita” (W. Churchill, în cartea sa, „Second World War”).