Romii, Franța și România – C.F. POPESCU
Curând, după ce a câștigat scrutinul prezidențial, președintele Nicolas Sarkozy a publicat în anul 2006, un volum (tradus în limba română și publicat sub egida Săptămâna Finaciară în anul 2007, sub titlul ”Martor” – mai exact ar fi fost ”Mărturie”).
Ne interesează aici, mărturiile ministrului de interne Nicolas Sarkozy (în al doilea mandat prezidențial al lui Jacques Chirac), referitoare la relațiile cu România.
”[La sfârșitul lunii august 2002, am constatat că aveam] probleme mari cu România în domeniul imigrației clandestine și în cel al proxenetismului și al traficului de ființe umane. Nu vedeam altă soluție decât să mă duc la București pentru a stabili împreună cu autoritățile române o acțiune comună. (…) Când am ajuns la fața locului, i-am propus omologului meu român, și, mai ales, strălucitului prim ministru din acea perioadă, Adrian Năstase, să lăsăm la o parte cuvintele goale și fără conținut și să redactăm o nouă declarație. Nu era scrisă în stilul diplomatic, însă obțineam de la români următoarele angajamente: o cooperare între serviciile noastre de poliție pentru a distruge rețelele de proxenetism și filierele de imigrație clandestină; o modificare a legislației române, pentru a-i pedepsi în România pe proxeneții care exploatau rețelele de prostituție în Franța, confiscându-le mai ales patrimoniul; asistență pentru identificarea românilor aflați ilegal în Franța; punerea pe picioare a unui program de recepție și reintegrare în societate a minorilor izolați, pe care îi puteam aresta în Franța și repatria în România, pentru a se întoarce în sânul familiei. România obținea de la Franța dreptul de a-i căuta ea însăși pe românii aflați ilegal la noi, precum și cooperarea autorităților franceze pentru a o ajuta să-și creeze o poliție de frontieră” (p. 37).
Așadar, România are obligații. Le-o fi respectat? Din puseele imagologice cu referire la romi care s-au succedat în Franța (și în Italia, dar nu Italia ne interesează aici), rezultă că nu și le-a respectat. Cooperarea polițienească, suntem tentați să bănuim că a fost pusă în operă, într-o măsură sau alta. Dar legislația referitoare la pedepsirea proxeneților? Aici, bugetele României ar fi avut de primit/de recuperat sume interesante. Dar programele de reinserție în societate a minorilor?
În plus, din cele de mai sus, rezultă că (mai) marile cheltuieli bugetare aparțineau Franței, nu României.
Așadar, să respirăm adânc. Din anul 2002, Guvernul României a asumat o serie de obligații. Ne aflăm în anul de grație 2014 și, în acești 12 ani, nici jurnaliștii, nici parlamentarii, nici miniștrii, nimeni nu ne-a ținut la curent în legătură cu aceste angajamente a căror, aplicare, în fond, este în interesul nostru. Ba mai mult. Aflăm în mod repetat de la vectorii de imagine și comunicare ai etniei (la loc de frunte D-sa Domnul Mădălin Voicu, pe care îl considerăm fără nici o ironie un înțelept în felul lui), precum și de la tot felul de indignați patriotic de serviciu, că problema romilor este o problemă a Europei.
Ei bine, nu este adevărat!
De la Ceaușescu încoace, și acum, problema romilor, câtă vreme ei sunt cetățeni români, este în primul rând o problemă a României!
O spunem din nou. Dacă nu știm cum să facem, să învățăm de la alții. Să renunțăm la trufia stupidă și la pierederea de vreme și de energie că descoperim America, atâta vreme cât drumul către America a fost descoperit cu secole în urmă. Să observăm că în Franța și în Spania, țiganii sunt de multă vreme în rândul lumii. Cum or fi reușit?
Nu știm în detaliu cum au reușit, dar putem deduce. Această deducție ne conduce către următoarele ipoteze de lucru.
În primul rând, trebuie stabilită o strategie complexă, a cărei aplicare se întinde mult dincolo de un singur mandat guvernamental. Așadar, pe de o parte, este nevoie de un pact politic. Pe de altă parte, această eventuală strategie trebuie aplicată prin sinergie. Un departament interministerial care să o aplice: departament format din Ministerele Educației, al Administrației și Internelor, al Sănătății, Ministerul Muncii, instituția însărcinată cu protejarea copilului, Ministerul de Finanțe, cărora să li se alăture organizații civice. Așteptăm să-i vedem pe membrii etniei care sunt bogați, au studii, au vizibilitate, sunt adevărate personalități, cum lansează programe prin care copiilor romi să li se ofere mai multe șanse de integrare. Am vrea să vedem Biserica implicându-se, nu numai în ce-i privește pe copiii romi, ci pe toți copiii și tinerii și pe toți păcătoșii, indiferent de vârsta lor, defavorizați din punct de vedere social, care trebuie ajutați, pentru că nu mai pot să se descurce singuri. Nu credem deloc că eventuala variantă a aplicării unei legislații care să instituie discriminarea pozitivă, ar fi soluția corectă.
Ministerul Educației ar trebui să aibă permanent o monitorizare în timp real a procentelor abandonului școlar, nu numai pentru copiii romi, pentru fiecare modul de învățământ: primar, gimnazial, liceal. Acest minister ar trebui să aibă programe de lungă durată, inclusiv un sistem de burse, inclusiv programe ”after school”, prin care copiii (romi sau nu) în pericol de a abandona școala, să fie ajutați să nu ajungă în această situație.
Nu mai vorbim de necesitatea recenzării exacte și a eliberării tuturor actelor de identitate, pe care este posibil ca încă destui romi să nu le posede.
În sfârșit, o strategie care nu îi privește numai pe romi, a stabilirii concordanțelor dintre mediile de formare și piața muncii. Concordanțe ca și inexistente. Economia liberă, a liberei inițiative, nedirijată, nu este tot una cu haosul, cu bunul plac și cu absența oricărei planificări.
Nu mai amintim necesitatea diminuării evaziunii fiscale împotriva căreia, avem impresia că nu acționează nimeni, de peste două decenii.
De-abia odată realizate toate aceste ținte sau puse în mișcare, problema devine în egală măsură și o problemă europeană.
Atenție, însă, căci din nou ne facem că nu știm. Orice demers educațional înseamnă, alături de multe alte aspecte, un echilibru corect între recompensă și sancțiune. Un echilibru demult dispărut din strategiile și tacticile educaționale pe care le aplicăm, din 1990 încoace.
În atari condiții, după o vreme, am vedea scăzând infracționalitatea, proxenetismul, rețelele de imigrare ilegală, violența stradală, cerșetoria, contrabanda, exploatarea în orice fel a minorilor, vânzarea nou-născuților, vânzarea organelor interne (rinichi etc.). Am vedea, deci, o îmbunătățire a standardului igienei sociale, a nivelului de civilizație.
Este vorba, așadar, despre un proces de integrare socială și culturală, care trebuie să se desfășoare continuu, care trebuie evaluat continuu și ajustat, îmbunătățit.
Iar mecanismele care să favorizeze integrarea în societate, reprezintă un pas spre asigurarea cu adevărat a egalității șanselor, a diversității, a conviețuirii armonioase.