Să nu uităm clasicii literaturii române. Mitul orfic în lirismul eminescian
In memoriam Ion Caramitru
Mitul orfic revine des la Mihai Eminescu, în Postume, poetul ce tânjise după lumea dispărută a marelui Pann…
Pentru Eminescu, Vergiliu ori Dante, poezia este “res sacra”, funcție sacerdotală căreia i se sacrifică celelalte valori ale existenței. Căutarea esențială a „cuvântului ce exprimă adevărul”, refuzul compromisului în artă, se leagă de această înțelegere a rolului poetului, ce ar trebui să refacă virtual armonia sacră a lumii, unitatea ei.
Tentația poetului de a „româniza” mitul orfic, adaptându-l mitologiei noastre, își capătă motivație în perioada „titanismului” său literar și social.
Motivul lirei sparte, instrument imperfect, acordându-și tonurile cu la fel de imperfecta iubire pământească, apăruse încă din lirica de dragoste a adolescentului. Răsunetul dureros al morții unei prietene dragi își va găsi expresia artistică în poezia din 1867, Din lira spartă:
Ilustrație Ligia Macovei, la Ediția princeps Perpessicius
“Din lira spartă a mea cântare
Zboar-amorțită, un glas de vânt,
Să se oprească tânguitoare
Pe un mormânt! “
În basmul Făt-Frumos din lacrimă, și-a investit personajul cu trăsături caracteristice eroilor miturilor. Fiul de împărat pleacă în lume cântând doina așa de frumos, încât undele apelor se înălțau să-l asculte, iar vulturii împietriți pe stânci învățau de la el țipătul. Orfeu apare în ipostaza tragic-păstorească, a celor mai vechi tradiții mitice și folclorice românești…
Criticul Ion Negoițescu constată declasicizarea lui, în Odin și poetul: „poetul reînvie umbra anticului Orfeu, rătăcind pe țărmul Traciei, el s-a romanticizat; în loc de a tânji spre coaste sudice, spre luminoși zei olimpici, s-a înfrățit cu locuitorii Valhalei, cu soții lui Odin.” (Ion Negoițescu, Poezia lui Eminescu, București, E.P.L., 1968, p. 103).
Celebra Ediție Perpessicius – Mihai Eminescu, Poezii, din 1964, Editura pentru Literatură, în Postume, consemnează poemul Odin și Poetul (fragment):
“Ei cer să cînt… durerea mea adîncă
S-o lustruiesc în rime și cadențe
Dulci ca lumina lunei primăvara
Într-o grădină din Italia.
Să fac cu poezia mea cea dulce
Damele să suspine, ce frumoase
Pot fi pentru oricine. Pentru mine
Nu. Și juni nătîngi cu țigarete-n gură,
Frizați, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinți,
Să reciteze versuri de-ale mele
Spre-a coperi cu-espresia adîncă
Unei simțiri adevărate – niște mofturi.
Mai bine-aș smulge sufletul din mine,
Aș stoarce cu o mînă crudă, rece,
Tot focul sînt din el, ca în scînteie
Să se risipe, pîn se va-njosi
Să animeze pe deșerți și răi.
[…………………………………………………………….] “
Pătrunderea în spațiul poetic al Eladei este profundă și dureroasă. Plenitudinea Greciei homerice încetase. Iată-l pe Orfeu, în Memento mori, lângă marea întunecată, în versul ce deschide fragmentul închinat Eladei și lui Orfeu:
“O, lăsați să moi în ape oceanice a mea liră!” – ar putea fi începutul unui joc fastuos, visul unui Eden egeean populat cu zei și nimfe, de o „marmoree zăpadă”.
https://www.youtube.com/watch?v=N0u8pz7fNEw&t=40s
Ion Caramitru – Privesc orașul furnicar de Mihai Eminescu
Geniul uman este reprezentat de un Filosof, un Sculptor și un Poet, cele trei personaje principale ale spiritului grec. Arhetipuri ale Gânditorului și Artistului plastic, nici Filosoful, nici Sculptorul orb, nu au o identitate precisă ca Poetul. Motivul romantic al „dublului”, implicând raportul de fatalitate mistică dintre cugetător și umbra sa, declanșează angoasa zădărniciei generale. Sculptorul orb încearcă să prindă lumea într-un singur semn. Nemurirea devine însă la Eminescu, înălțare extatică, transcendentă, nu spre cerul cosmogoniilor arhaice, ci spre infinitul absolut, ca depășire a condiției umane.
“Simbol al durerii universale”, privind întunecat „marea aparențelor” (George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Ed. Minerva, București, 1976, p.44), Orfeu apare în postura tragic-eroică a dramelor shakespeariene, lângă sumbra mare din care s-a născut Grecia. Gestul deznădăjduit al sfărâmării harfei are un substrat impersonal, metafizic. O viziune întunecat-albastră, mistica morții și a căderii.
Ilustrație Ligia Macovei, la Ediția princeps Perpessicius
Orfeu ia parte la inevitabila soartă a lumii sale, surprinsă în cădere.
„Caravane de sori regii, cîrduri lungi de blonde lune
Și popoarele de stele, universu-n rugăciune,
În migrație eternă de demult s-ar fi pierdut.
Și în urmă-le-o vecie din nălțimi abia văzute
Și din sure văi de caos colonii de lumi pierdute
Ar fi isvorît în rîuri într-un spaț despopulat;
Dar și ele-atrase tainic ca de-o magică durere
Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere
S-ar fi dus. Nimic în urmă –nici un àtom luminat.
Dar el o azvîrli în mare… Și d-eterna-i murmuire
O urmă ademenită toat-a Greciei gîndire,
Împlînd halele oceanici cu cîntările-i de-amar.
De-atunci marea-nfiorată de sublima ei durere,
În imagini și talazuri, cîntă-a Greciei cădere
Și cu-albastrele ei brațe țărmii-i mîngîie-n zădar…
[……………………………………………………….] ”
Mihai Eminescu, Memento mori (Panorama deșertăciunilor), fragmente, Ediția Perpessicius
La Hὄlderlin, în „Brot und Wein” („Pâine și vin”), sentimentul târziului își găsise consolarea într-o existență a zeilor elini. Unitatea fericită realitate-vis, viața e vis, a pierit.
Orfeul lui Eminescu este mințit de glasurile lumii altădată supuse, vântul îl înșală, umbrele îl mint. Există un raport direct între micro și macrocosmos, o pornire de a rupe balanța dimensiunilor. Giganticul este spațial și temporal. Luând în considerare latura plastică, observăm nota izbitoare a paradisiacului ce constă în tendința elementelor de a se smulge gravitației terestre și a reconstitui o lume eterică, sublimat astrală. Totul e masiv, pierdut în perspective, o natură sălbatică și neîndurătoare.
Față de poezia lui Goethe, apar sensuri noi: marea este un topos al durerii, un mormânt, tărâmul mitosului durerii, Valhala zeilor întunecați. Dintr-un asemenea univers sumbru, împietrit între etern (stelele) și efemer (marea), nu mai răzbate glasul cântărețului care și-a pierdut dimensiunea de principiu creator. Harfa este sfărâmată, „glasu-i ce-nviase stânca, stins de aripa disperării” (Memento mori). De aici, pierderea în Haos, căderea, neantizarea, „o resorbție a creației prin cântarea orfică” (Nicolae Balotă, Arta lecturii, C.R., 1978). Azvârlită în mare, harfa cântă a Greciei cădere, “umplând halele oceanice cu cântările-i de-amar” (Mihai Eminescu, idem.)
Elada se scufundă în mare după lira lui Orfeu, civilizațiile se sting în dezolantul peisaj al trecerii, iar acest declin se întâmplă conform pesimismului filosofiei istoriei. Problema cosmologică, cu atâtea ecouri mitice, se transformă în problemă ontologică. Accentul cade pe substanța primordială, pe mecanismul intrinsec existenței. Mitul își pierde semnificația inițială. Eul romantic eminescian, omul superior care simte apăsarea tragică a existenței, dispune de capacitatea de dedublare de la chipul adevăratei sale afectivități, prin gestul suprem al evadării în conștiința totalității lumii. Cauza lumii fiind mereu aceeași, singura ei substanță reală rămâne conștiința unei armonii prestabilite.
“Nu simțim lumea pătrunsă de-o durere lungă, vană?
Poate urmează arfe-antice suspinare aeriană,
Poate că în văi de chaos ne-am pierdut de mult, de mult”
(Mihai Eminescu, Memento mori)
Ca simbol al “idealismului muzical, din lira lui Orfeu se desfășoară euritmia lumilor, ce-și coboară tristețea în haos, neantizându-se”, nota Ion Negoițescu în Poezia lui Eminescu, EPL, 1968, p.186).
Ionela Popescu, filolog