Semnal editorial. „Spovedania unei pantere”, de Daniela Gîfu

Mai scrie cineva poezie în lumea care i-a întors spatele? Da. Dovada că versul curge în om ca firul de sânge este volumul de poeme al unui doctor în Informatică, Daniela Gîfu, specialist în științe exacte care explodează în vers.

„Spovedania unei pantere” este o colecție de poezie albă care lasă loc suficient pastelului poetic: „respirarea-ți miroase a măr verde/ în timp ce strada în care ne plimbăm/ e plină de mere putrede”. Iată, așadar, iubirea atotînnoitoare, amplă, profundă și răscolitoare, care singularizează obiectul pasiunii și al dorinței până la a-l ridica deasupra fructelor lumii.  Autoarea, jurnalistă angrenată în arta scrisului de mai mulți ani, dă măsura stăpânirii nu doar a termenilor, ci și a abilității unui joc complex și sofisticat cu toate înțelesurile lor: „a te cuprinde/ în adâncimea unei dureri necuprinse”.

Daniela Gîfu nu este ceea ce se poate numi un poet „standard”. „Pantera” din versul său se exprimă liber; cere, ordonă, se resemnează, comandă, ucide vise pentru a naște speranțe, așteaptă în zadar și nădăjduiește în taină, se zvârcolește în apele izvorului pasiunii și iese în Soare doar pentru a plonja din nou în licăriri pe care vrea să le împartă cu întreaga lume, pentru luare-aminte a aducerii aminte. Între aceste episoade de sclipire învață lecțiile amare ale așteptării înfrigurate, ale gradării sentimentelor de nezăgăzuit, ale legilor care îl domină și pe fiul risipitor, și pe cea care îl „culege”: „traversez abia perceptibil, /ghemuită, /un pustiu sădit cu speranțe”.

Pentru cine o cunoaște pe Daniela Gîfu este, poate, plauzibil s-o zărească în postura de poet. Și-a câștigat renumele de a nu putea să stea departe de lumea fermecătoare a publicisticii și are state vechi în alăturarea de presa quality, cea care abundă de o cultură pe care încă o cultivă mulți oameni luminați, și în țară, și peste granițele sale. Pentru cei care nu o cunosc, însă, poate fi o surpriză de calibru. Versul fluid într-o minte croită pe științe exacte este, totuși, o raritate. „Ne făgăduim/ nopți scrise în limba păsărilor”, mărturisește Daniela Gîfu o clipă de extaz poetic și imediat în jurul cititorului rămas pe prispa locuinței astrale în care l-a dus autoarea încep să danseze umbrele propriilor iubiri.

Trecând prin toate stările emoției pure, care pretinde că nu-și mai face iluzii doar pentru a se reapuca să le înalțe, întrucât ele sunt, pentru cei pasionali, aerul cel dintâi, Daniela Gîfu este, rând pe rând, cinică, aprinsă, resemnată, intovertită, dedată sieși și cedată celui pe care îl iubește în versuri. Apoi năzuințele se surpă cu zgomot de inimă spartă: „zâmbești mulțumit/ pe prispa unei case degradate”. Și din nou mitul fiului risipitor, conștient asumat și de cel care doare, și de cea care duce durerea: „Scăldatu-ne-am/ în spuma frământărilor de peste ani”.

Volumul „Spovedania unei pantere” are, poate, aspectul abordării unei feline, dar conținutul este vast ca un cer de seară și transcede regnurile, timpurile, spațiile. Versurile Danielei Gîfu sunt, în profunzimea lor, feminitatea autentică, răscolitoare și neschimbată de mii de ani, cea pe care umanitatea nu-și poate permite s-o piardă.

„O șoaptă dintr-un trecut de ceară” se aude dintr-un raft de bibliotecă…

 

Roxana I. Istudor

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.