Siderat de România: Eminescu să ne judece

Se împlinesc 164 de ani de la naşterea unuia dintre marile simboluri ale naţiunii: Mihai Eminescu. Un puşti care obişnuia să îşi sperie tatăl cu tot felul de năzdravănii, dar care, odată cu înaintarea în vârstă, a ştiut care îi e menirea. Şi a scris. A umplut pagini după pagini, cu ştersături, cu tot felul de adnotări, până a ajuns la forma dorită. A dat frâu liber tuturor gândurilor, le-a lăsat să urce până sus în înaltul cerului după care le-a aşternut sub forma unor cuvinte, aşezate meticulos în versuri.

În clipa de faţă îmi răsună în minte un amalgam de versuri de la Luceafărul, pe care îl tot aud  în mijloacele de transport în comun bucureştene îngânat de tot felul de reprezentanţi ai celor ce sălăşluiesc prin catacombele oraşului, până la atât de actualele asocieri cu societatea românească, creionate în Scrisorile sale, publicate, în paranteză fie spus, între februarie – septembrie 1881, în revista „Convorbiri literare”. Aşadar, în perioada de plină maturitate artistică a autorului şi cu mai bine de 100 de ani în urmă.

De fapt la această cifră ultimă doream să ajung. A trecut un secol şi aproape jumătate de la apariţia poeziilor cu pricina.

„Unde eşti tu Ţepeş, Doamne? Că punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete, de nebuni şi de mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

Cum de oare sunt atât de actuale aceste versuri? România să nu fi evoluat deloc la nivel de mentalitate? Suntem chiar atât de închistaţi în aceste reguli imbecile care dăinuie iată de secole? De ce nu poate să scape această minunată ţară din viciosul cerc în care se învârte de decenii bune?

Am impresia uneori că există mult prea multă răutate în noi, românii. Există mult prea multă ură. Şi nu din cauza jumătăţii de secol petrecută sub regimul Ceauşescu, ori cei aproape 10 ani sub cârmuirea marinerului. Nici Băsescu şi nici împuşcatul în ziua de Crăciun sunt vinovaţi pentru situaţie de nedepăşit pentru România. Privind înapoi în istoria statului român, de la Decebal încoace, constatăm că românul e frate cu trădarea, ajunge să îşi urască atât de mult liderii încât, la un moment dat îi condamnă la moarte. Şi Decebal şi Mihai Viteazu, ori Cuza au fost victimele trădării la urma urmei. Opozanţii nu ar fi reuşit să îi înlăture din frunte, să îi elimine, dacă nu ar fi existat trădarea, lăcomia de tipul celei întâlnite la Iuda ce şi-a trădat Învăţătorul pentru un pumn de arginţi.

Pornind de cele mai expuse mai sus şi aplicând principiul repetitivităţii istoriei pentru cei care sunt prea mândri şi orgolioşi în a-şi recunoaşte greşelile comise, micului stat balcanic nu îi rămâne altceva de făcut decât să retrăiască la infinit momentele cele mai groaznice din existenţa sa. Şi ca atare, singurii care pot să îl judece, să ne acuze pe noi toţi, de halul fără de hal în care a ajuns ţară nu sunt cei care formează tagma părerologilor actuali ce nu se mai satură să îşi emită elucubraţiile imbecile nelăsând un Ceauşescu, un Eminescu etc să îşi doarmă în linişte somnul de veci (o fac tot din cauza unor pumni de arginţi şi ei). Ci tocmai cei pe care noii exponenţi ai maselor credule şi tot mai alienate mintal i-au condamnat la moarte. Sau la exil şi spre uitare.

Iar Eminescu, chit că mă veţi huli pentru ce vă voi spune, este unul dintre ei. Uitaţi-vă în jurul vostru la câtă cultură de bună calitate mai există şi mai discutăm pe urmă. Apropos,  generaţia Facebook i-a dat deja like și i-a urat “La mulți ani” lui Mihai Eminescu. Că e coooooooooooool, mânca-ţi-aş!

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.