Siderat de România: Manelizarea unei ţări – George LUCIAN

De la confiscarea ei de către nazişti şi  comunişti, ca să nu îi mai pomenim pe americani, cei care au transformat-o într-o adevărată afacere comercială, Ziua Internaţională a Muncii şi-a pierdut aproape în totalitate din frumuseţea conferită de sensul iniţial al sărbătorii, dat la finele secolului al XIX-lea. Atunci, instituirea şi internaţionalizarea lui 1 Mai venea să parafeze în istoria omenirii marele succes al clasei muncitoare în faţa celor care o tratau ca şi cum ar fi fost în permanentă sclavie. A fost odată ca niciodată, am putea spune, având în vedere noua ipostaza sub care se regăseşte marele eveniment în conştiinţa omenirii: nimic din ceea ce a fost odinioară, nimic din strălucirea şi bucuria dată de lucrătorii din diversele domenii, în sfârşit liberi, de parcă ar fi pogorât spiritul renegării originilor peste toată suflarea Pământului.

Ba mai mult, la nord de Dunăre, omul obişnuit, cel cu capul pe umeri, are un straniu sentiment de oripilare privind la deşănţarea şi lipsa de bun simţ ce cuprinde în preajma momentului 1 Mai, poporul român, precum odinioară pe contemporanii lui Noe. Promiscuitate intelectuală şi atitudini de babuini la care contribuie, de dragul audienţei şi al umflării propriilor venituri din publicitate, tembeliziunile cele care încurajează la rându-le această stare de idioţenie generalizată în care s-a mociorlit de 24 de ani încoace Ziua Muncii, dar nu numai ea, transmiţând în direct toate actele de vitejie ale celor cu mult alcool la bord, ori, violând limba română, aducând aminte de anumite aroganţe pe care marii DJ cu hamuri la pantaloni, vor să le comită pe unde şi-au pripăşit ADN-ul (conform DEX, aroganţa este echivalentul unei atitudini obraznice, sau este sinonimul trufiei, al înfumurării; în acest context cum să îi faci unui om o trufie, ori o înfumurare, nu am cum a şti… săraca doamnă limbă română!). În acest răstimp, internauţii rămân socati vizualizând,  pe diverse reţele de socializare, poze cu tot felul de piţipoance şi cocălari pupând de zor  icoane şi aruncând cu bani, fără număr, pe sistem, prin curţile mănăstirilor din Bucovina, pe care, în nemernicia lor, le confundă cu Bamboo-ul  din prag de spuma mării.

Manelizare, cred că ar fi cuvântul cel mai indicat în a aprecia întreg ansamblul sub auspiciile căruia, ca să vorbim în limbaj de lemn, se desfăşoară activităţile organizate de-a lungul şi de-a latul ţării. Iar tonul a fost dat de cel dintâi fief al maneliştilor din România, loc din care un terchea-berchea până la ora respectivă, îl nominalizăm aici pe celebrul în ale inculturii Costi Ioniţă, a propulsat acest stil muzical la nivel de mare efect comercial. Şi ca şi cum nu ar fi fost îndeajuns, de atunci, din 2000 şi până în prezent, tot maneaua e la putere. Fie că vorbim de muzică, politică, ori de societate în ansamblu.

Asta e, dragilor, România lui 1 Mai 2013. O manea ridicată la putere naţională de către litoralul românesc, de către Valea Prahovei şi, scuzaţi, era să uit, de miile de grătare ce sfârâie pentru a potoli burdihanele celor cu tricourile ridicate până sub sânii plini de grăsime abjectă, pentru care Ziua Muncii e un alt prilej de a se da ţăran rotund certat cu mediul şi bunul simţ. Scălămbăieli drăceşti la malul mării, multă prostie şi o sărbătoare a Paştelui ce, în acest an, riscă să îşi piardă spiritualitatea ei, cea către care, autorităţile centrale în opacitatea lor făţarnică şi plină de invidie, demnă de vechiul PCR, au uitat drumul. Fie el şi de fier…

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.