Țara unde iasomia miroase a praf de pușcă (Exclusivitate)

„Siria locuiește în visele mele,/ anii ce au trecut prin mine,/ oameni ce au plecat,/ oameni ce au venit,/ în câțiva ani s-a schimbat viața”… (Cântec arăbesc)

Genocidul

E un deceniu de când florile de iasomie, filele de carte în limba eblaită, a începuturilor, și pietrele orașelor antice, somptuoase, ale Siriei, nu mai înseamnă „acasă”.

Migrația dramatică, despre care au curs râuri de cerneală sau multe vorbe uscate, diplomatice, toate și-au pus amprentele neputinței. S-au păstrat, în schimb, în memoria publică, imaginile cadavrelor emigranților sirieni, plutind pe Mediterana, semn că speranța sau utopia salvării i-a dus direct în moarte. Imaginile tragediei unui popor parcă nu se mai sfârșesc, în jurnalele de știri.

Apatrizii

 

Nu-și mai găsesc drumul spre casă, fug încotro mai apucă o mamă adoptivă, o frunză verde. Siria, una dintre cele mai vechi civilizații de pe pământ, locul unde artificiile sinistre ale bombardamentelor au luat locul confetiilor de sărbători, zace într-un noroi în care însăși speranța este captivă.

Simt traumele din spatele cuvintelor: sunt  Firas și Amir, doi prieteni, cu care vorbesc în limba română, despre amintiri strivite. Nu le public fotografiile, din motive evidente.

Oamenii aceștia sunt obișnuiți să fie hăituiți, sau doar priviți circumspect, deși sunt victime.

Întrebările mele au fost rapide, obiective, iar răspunsurile au ținut de o conjuctură dureroasă, a omului simplu, căruia i s-a furat existența pașnică, de către politicienii ce și-au aruncat țara în război civil, sau extremiști criminali, practicanți ai măcelului.

De vorbă cu Amir și câteva detalii despre orașele Alep, Palmyra și Homs

Rep: În ce regiune din Siria te-ai născut?

Amir:  M-am născut în Al-Suqaylabiyah, oraș cu cetățeni greco-sirieni, situat deasupra mării…

Rep: Cum era o săptămână obișnuită înainte de Războiul Civil? mersul la școală, facultate, serviciu, masa cu familia, ce feluri de mâncare, băuturi, consumați? mers la teatru, muzeu, centrul vechi, întâlniri cu prieteni, obiceiuri, tradiții, sărbători ale orașului, muzică ascultată, nume de artiști, sport

Amir: Locuiam într-o zonă de munte, cum ar fi orașul Orșova al României, cu mulți creștini, meseria tatălui a făcut ca ochii mei să vadă orașe diferite, ne mutam mereu, la ceva timp. Luam masa în familie dimineața, înainte de a pleca la școală, completam rebus la cafea, apoi la ora 1 a.m., și seara, oricând. După ore, mă întâlneam cu prietenii și jucam fotbal, îmi plăcea și atunci, dar și acum.

De cel puțin două ori pe săptămână, mama gătea kebab la cuptor, ce se făcea din carne mai grasă, roșii, ardei, magdus, din vinete și pastă de ardei, brânză la grătar, iar maslinele și uleiul de măsline erau nelipsite. Desertul meu preferat era hetalie, din lapte cu amidon, iar deasupra înghețată de vanilie.

Rep: Care erau locurile cele mai vizitate din oraș de localnici și turiști?

Amir: Cetatea din Centrul Vechi, cafenelele erau pline până la orele dimineții. Localnicii mergeau la cinema, teatru, mie îmi plăceau mult comediile. Cititul a fost o tradiție în familia noastră, drumurile la bibliotecă erau frecvente, citeam orice, numai să învățăm.

Zonele vechi erau cele mai vizitate, atât de turiști, dar și de noi, băile vechi turcești, de aburi, cu ziduri vechi, acolo unde intri și uiți cum este afară. Ca sărbătoare tradițională importantă, aveam bairamul mare, când se taie mielul, și se împarte la săraci, dai trei sferturi la săraci…

Rep: Când ai plecat din oraș și de ce?

Amir: Nu mă gândeam vreodată că voi pleca pentru totdeauna, din vizită în România, a devenit definitiv, mediul de afaceri a fost din ce în ce mai bun, făceam export de mărfuri din Siria în România…

Rep: Care e cea mai frumoasă amintire despre Siria ?

Amir: Îmi plăcea marea foarte mult, Marea Mediterană transparentă, făceam sport, caiac canoe, înotam.

Rep: Care e cea mai tristă amintire despre Siria și de ce?

Amir: Cea mai tristă amintire este că nu am putut să-mi văd părinții când s-au dus, dar nici casa lor de apoi…

Rep: Ai vrea să te întorci într-o zi acolo? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce ?

Amir: Definitiv, nu, în vizită, da.

Rep: Simți că ai lăsat acolo o parte din tine sau nu?

Amir: O parte… Părinții, cimitirul, rudele, bunicii, familia era numeroasă…

Rep: Ai lăsat în Siria prieteni, părinți, copii, bunici? Dacă da, care e amintirea ce te leagă de ei? Mai țineți legătura?

Amir: Mai țin legătura cu prieteni, da.

Rep: Crezi că vreodată se vor mai reconstrui clădirile, patrimoniul cultural, oamenii din Siria mai au speranță pentru asta sau sunt resemnați cu ideea distrugerii?

Amir: Nu există imposibil, mereu au existat războaie, există speranță. Alep era ca un Paris sirian, oraș liniștit cu arhitectură veche și nouă,  zonă  comercială, mulți comercianți buni la vânzarea aurului, condimentelor, cu zonă de agricultură favorabilă. Oraș cultural unde să te plimbi și să  stai la terase și cafenele, are o poziție geografică foarte importantă, Drumul Mătăsii.

Locuiește în visele mele, anii ce au trecut prin mine, oameni ce au plecat, oameni ce au venit, în câțiva ani s-a schimbat viața” … (Cântec arăbesc)

(…) La un moment dat, Amir s-a mutat în Alep. Îmi descrie orașul de dinaintea războiului civil, ca fiind un loc liniștit, își imaginează o corespondență culturală cu  Parisul, cu arhitectură veche și nouă, râuri, o zonă cu hanuri celebre, în care comercianții vând aur, condimente, săpun făcut din ulei de măsline, covoare, blănuri. Cetatea din Centrul Vechi, cafenelele, erau pline până la orele dimineții.

Localnicii se plimbau prin Piața Madina, Al-Madina Souq, cea mai veche piață istorică acoperită din lume  (are 13 km lungime și face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO), mergeau la cinema, teatru, muzee.

Zonele vechi precum Moscheea Al-Qaiqan, Catedrala celor 40 de Mucenici din Alep, erau cele mai vizitate, băile vechi turcești cu aburi, acolo unde intri și uiți cum este afară.

Acum, apa care umple băile turcești sunt lacrimile celor ce-și plâng morții, celor ce duc dorul casei părintești, iar aburii s-au prefăcut în bocete volatile.Praful iese din istoria secerată de scelerații ce spintecă frumoasa perlă, Alep!

Când spune Siria, Amir își amintește cu drag de Marea Mediterană și de splendida, unica Palmyra, distrusă aproape total, în timpul atacurilor teroriste ale Statului Islamic, ucigașii de oameni și de istorie.

Îi este greu să-și adune cuvintele când îmi spune despre Homs, al treilea mare oraș din Siria, mergea aici la Cetate și la Moscheea Khalid. Azi, până și pietrele se roagă să fie tencuite din nou, după ce au fost strivite în râșnița dezastrului. A privit la știri cum iadul a ajuns și în Homs, iar războiul l-a transformat într-un loc bântuit…

Cel mai dureros sentiment ce-l mișcă este că nu a putut să-și vadă părinții când s-au dus în deșertul îndepărtat al lumii de dincolo, dar nici casa lor de apoi…

Amir nu ar dori să se întoarcă definitiv în Siria, doar în vizită, pentru că a lăsat acolo o parte din el, părinții, cimitirul, bunicii, familia era numeroasă. Își imaginează momentul când va depune florile de iasomie, cu mireasma lor dulce, pe patul celor dragi pierduți în timpul războiului.

La finalul interviului, Amir mi-a cântat versuri arăbești ce s-ar traduce așa: ”Siria locuiește în visele mele, anii au trecut prin mine, oamenii au plecat, iar alții au venit, în puțin timp viața s-a schimbat…”

Interviu cu Firas și câteva detalii despre orașele Deir ez-Zor și Damasc

Rep: În ce regiune din Siria te-ai născut?

Firas: M-am născut în Deir ez-Zor, cel mai mare oraș din estul Siriei, la granița cu Irak, situat la 450 km de Damasc.

Rep: Cum era o săptămână obișnuită înainte de Războiul Civil?

  • mersul la școală, facultate, serviciu
  • masa cu familia
  • ce feluri de mâncare, băuturi, consumați?
  • mers la teatru, muzeu, centrul vechi, întâlniri cu prieteni
  • obiceiuri, tradiții, sărbători ale orașului
  • muzică ascultată, nume de artiști
  • sport

Firas: Îmi aduc aminte că școala era la 10 minute de mers pe jos, am avut profesori buni și îmi plăcea să citesc. Vinerea luam masa împreună cu familia, mâncam humus cu tiamină, falafel și savuram ceai negru, iar muzica arăbească era nelipsită.

Rep: Care erau locurile cele mai vizitate din oraș, de localnici și turiști?

Firas: În weekend mergeam cu familia să facem carne la grătar, să ne plimbăm pe malul râului Eufrat, fumam shisha, mergeam la scăldat. Vinerea după-amiază intram la moschee să ne rugăm…

Rep: Când ai plecat din oraș ?

Firas: Am plecat din oraș la vârsta de 22 de ani în Damasc, să mă înrolez în armată.

Rep: Care e cea mai frumoasă amintire despre Siria ?

Firas: Amintirile din armată îmi trezesc zâmbetul. Am făcut 2 ani și o lună stagiul militar, o lună a fost amendă pentru că îmi expirase pașaportul. Vindeam produse la market și cu banii obținuți primeam permisii. O dată l-am tuns pe comandant. Cumpăram haine, lănțișoare, parfumuri, lenjerii din Damasc și le vindeam la tarabe, fugeam cu prietenul meu, și când ne căuta șeful, eram găsiți mereu împreună. Mai tipăream reclame într-o fabrică, Office People se numea.

Rep: Care e cea mai tristă amintire despre Siria ?

Firas: Cea mai tristă amintire? Copiii râdeau de mine că sunt kurd și nu sirian.

Rep: Ai vrea să te întorci într-o zi acolo?

Firas: Nu aș vrea să mă întorc.

Rep: Simți că ai lăsat acolo o parte din tine sau nu?

Firas: Nu.

Rep: Ai lăsat în Siria prieteni, părinți, copii, bunici? Dacă da, care e amintirea ce te leagă de ei? Mai țineți legătura?

Firas: Familia nu mai este în Siria, mama este în Turcia, iar ceilalți frați în Germania, Elveția, Belgia…

Rep: Crezi că vreodată se vor mai reconstrui clădirile, patrimoniul cultural, oamenii din Siria mai au speranță pentru asta sau sunt resemnați cu ideea distrugerii?

Firas: Cred că nimic nu va mai fi ca înainte.

Firas s-a născut în Deir ez-Zur, zonă bogată în petrol, cel mai mare oraș din estul Siriei, situat la granița cu Irakul, la 450 de km de Damasc. Acum locuiește într-un oraș din Germania, și-a găsit aici pașaportul fericirii, o casă nouă și o iubită din România.

Despre orașul său natal, Asad, prietenul său rămas în Siria, îi mai transmite, din când în când, mesaje despre ororile grupărilor teroriste, cea de care-și amintește acum este distrugerea Bisericii Memoriale a Genocidului Armenesc, comparată cu lagărul de la Auschwitz din Polonia, acolo unde sunt comemorați 1,5 milioane de creștini armeni, omorâți în anul 1915 de soldații otomani turci.

 

Au suportat atrocitatea unor minți  înecate în ape ale întunericului

Damasc, denumit și Sham, precum fiul lui Noe, acum capitala Siriei, cel mai vechi oraș din lume ce a fost populat continuu, construit în jurul anului 6300 î. Hr., unde râul Barada, munții Antiliban, deșertul, câmpiile au atras grupuri etnice și religioase de arabi sirieni, greci, kurzi, mandeeni, suniți, șiiți, creștini și alții, ca să cultive orzul, grâul, bumbacul, citrice, măslini etc., a devenit cel mai mare oraș al țării după declinul populației din Alep, în timpul războiului civil, când a început bătălia pentru oraș. Acum se cultivă semințe de gloanțe ce au ca îngrășământ ura, dușmănia și setea de avuție, dar mai ales înverșunarea ce nu pare să piară prea curând.

Firas îmi povestește despre locurile des vizitate de turiști și localnici, înainte de războiul civil, Moscheea Umayyad din Damascul Vechi, una dintre cele mai vechi moschei din lume, despre care se zice că, la sfârșitul lumii, Isus se va întoarce aici, despre Cetatea Damascului, palat fortificat medieval, inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Firas l-a lăsat în Siria doar pe prietenul lui bun, Asad. Este o inimă caldă, mai ceva decât frații. Mama lui Firas este în Turcia, iar ceilalți din familie, răspândiți prin Germania, Elveția și Belgia, fiecare pe unde a apucat o mânecă de milă.

Siria înoată într-un ocean fără fund, se îneacă. Doar în visul celor care au plecat, mai are moschei cu terase largi, pavate cu marmură, palmieri, pești colorați, balene albe, pescăruși țipând…

P.S. Citiți și  https://www.syriasolidaritymovement.org/2019/06/13/as-suqaylabiyah-the-syrian-christian-town-near-idlib-the-west-has-never-heard-of/

Aurora Grigore

Masterat, Jurnalism

 

Comments

comments

2 comentarii la „Țara unde iasomia miroase a praf de pușcă (Exclusivitate)

  • 5 mai 2021 la 21:08
    Permalink

    Un articol despre sufletul sirian, prăbușit, ce îmbină seriozitatea jurnalistică cu metafora unei lumi crepusculare, amintind de peisajele nomade ale lui Le Clézio. Dacă Aurora s-ar înscrie la un concurs de jurnalism (storyteller), ar câștiga, cu siguranța un premiu I, pentru narațiune, fler și o interesantă combinație a ziaristului cu literatura. Mai mult, nu oricine știe să discute despre Orientul Mijlociu, iar Aurora îi simte trauma. Premiul I, draga Aurora! (Gratiela Popescu)

    Răspunde
    • 6 mai 2021 la 22:08
      Permalink

      Mulțumesc frumos pentru apreciere și încurajare!

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.