The Joy to Escape in Utopia… Nichita Stănescu, Vremea călătoriilor

În primăvara anului 1971, poetul Nichita Stănescu vizita Italia. Estet viu, călătorul senzitiv a înregistrat tot. Nicio percepţie nu a fost întâmplătoare pentru opera sa.

Sustragerea de la comanda socială îşi găsise o modalitate subtilă: Italia reprezenta un timp al călătoriilor suspendat, o evadare în Utopia, sinonimă crimei de lesmajestate a acelor ani.

Reabilitarea imaginarului recontextualiza spaţiul livresc, agresat de “obiectivitatea” obscură a realismului ştiinţific socialist. Sedus, în interiorul limitei, poetul trăia perioada lirismului agonic din Măreţia frigului şi Epica Magna.

Fixând în context momentul călătoriei – era exact anul apariţiei “Tezelor din iulie” şi hipertrofierii dogmatice staliniste, fatidicul 1971. Alegoric sau simbolic, eliberează discursul de traume reale şi tezism al epocii, în Nevoia de artă şi Vremea călătoriilor [i].

Eseistul Nichita Stănescu amplifică receptarea, în maniera estetică a senzitivului Eugenio d’Ors [ii], în contact cu Renascentismul Italian (Cinquecento). Lipsesc aporiile moderniste şi obscuritatea.

Perioada (textuală) a unui neoclasi- cism mimetic, sacramental, italienismul lui Nichita Stănescu, declanşează compoziţii diafane, fără simulacre. Asimilat, prin “viciile” (vicisitudinile) dezordinii ontice, în modernitatea târzie (late modernism [iii]), folosind arte combinatorii, textualizează, fără disimulări prozaice tradiţionale, sfidează ordinea cuvintelor, translatând corpusul textual spre postmodernism.

În 1971, Nichita Stănescu vizita Italia, descoperind o “Veneţie de vis”. Scurte notaţii asupra acestei fantastice vremi a călătoriilor sunt păstrate de biografii poetului.

Nu există o Cheie a Viselor, dar visele în ansamblul lor şi prin structurile lor coerente manifestă o realitate al cărei sens global poate fi identificat[iv].

Dragii mei, vă îmbrăţişez cu drag din inima unei Veneţii de vis”. (Nichita Stănescu, mai 1971, Veneţia) [v].

De altfel, e greu să fii în Veneţia doar “turist”. Mistică şi ireală, Veneţia predispune la un alt fel de receptare a concretului, visul nu pare absurd, Divinitatea dă o notă proaspătă şi prezentă, în labirintul lagunar.
Vremea călătoriilor italiene, când eşti “bogat cu duhul”, din orice geografie ai proveni, mai ales dintr-o dinastie orwelliană, comunistă…

Ca punct de fugă: recurenţa terorii, metodă “clasicizată” de guvernare a regimurilor comuniste, o istorie tragică şi grotescă, devenită mentalitate – Tezele din iulie [vi] 1971, ale lui Nicolae Ceauşescu, versus  apostazia, profesiunea de critic de artă, marcă stilistică a autorului, căutarea frumuseţii în culorile Mediteranei (în Nevoia de artă, Fiziologia poeziei [vii]), o încercare de îndepărtare de tensiunile spaţiului literar “cu tendinţă” [viii].

La Roma m-am regăsit în Piaţa Capitoliului”; “mi-am spălat inima”, în timp ce “ochiul din ceafă, simultan cu priveliştea dăruită frunţii, înregistra în continuare mişcările monotone şi înfrigurate ale unui sentiment rămas la Bucureşti” [ix].

În acest peisaj, cu “real social şi real estetic” [x],  “nevoia de artă”, în sens catarctic, transcrie evident revolta scriitorului, scăpat de cenzură, printre cuvinte, aluziv.

Să ne gândim doar la anul exhibării grobianismului ceauşist, pantagruelic, al Tezelor din iulie 1971, într-un tablou cultural sincronic tendinţelor filosofice suicidare ale celor câţiva scriitori autentici, citez din Nichita Stănescu:

Arta are un caracter monadic şi individualist./ Platon credea într-un adevăr absolut, identificabil cu divinitatea./ Arta este departe de a fotografia relaţiile sociale./ Cum putem noi reflecta o epocă socială în artă?/ Adevărul nu poate fi inventat./ Starea dinamică a adevărului acceptă o pluralitate de sisteme de referinţă./ Rolul artei este acela de a exprima tensiunea ideilor[xi].

Distanţă astronomică față de filmul realismului ştiinţific, cel care reproduce. Alexandre Cingria [xii] nota ceva asemănător:

Lumea fanteziei este singura lume proprie artei, pentru că este cea care corespunde legilor obiective ale viziunii. Există o lege de perspectivă afectivă, ceea ce emoţionează şi măreşte”.

Sau: “În secunda în care am văzut Pietà de Michelangelo, am devenit un om cult. Pietà este un sistem de referinţă. A fi cult înseamnă a avea un criteriu. De exemplu: ochiul este criteriul luminii”; “Starea de levitaţie a pietrei se poate realiza prin sculptură. Sculptura este arta tactilului. Tactilul ridicat la idee. Ceea ce este îmbrăţişat cu ceea ce nu este. Privire cu degete[xiii];

La Roma m-am regăsit în Piaţa Capitoliului. Acolo trona în mijloc statuia ecvestră a împăratului Marc-Aureliu. Am iubit atât de mult ideea de măreţie eternă întruchipată de această statuie”(…); “O călătorie lucidă în real te poate îmbătrâni. Numai o călătorie în ideea de real te modifică şi te face să fii adolescentul etern. Ideea de real este însăşi Arta.” [xiv]

Noutatea discursului semantic deschide calea spre încifrata, sobra Epica Magna!  S-a scris puţin despre creaţia ultimului său deceniu de viaţă. Momentul de „ruptură” al poeticii stănesciene devine evident în preajma anilor`70. Se amuza uneori poetul să numească perioada celebrului 1968, „les annèes folles” ai socialismului nostru, perioada de relativă deschidere a sistemului coincizând cu anii tinereţii sale.

Demonstrând, încă odată,  că în faţa tragicului, opţiunile sunt ele însele tragice, într-un proces de analiză a literaturii române sub guvernare totalitară, fenomenul de „scindare’’ a unor destine creatoare, dramatice, devine un proces recuperatoriu necesar.

Este vorba despre starea dilematică, de alteritate, ivită din refuzul conştiinţei artistice de a abdica într-o realitate prozaică, neficțională. De aici. defularea în perioadele de deschidere, libertate provizorie, când izbucnesc energiile reflexive.

Privită din perspectiva istoriei mentalităţilor, literatura care a luat naştere atunci, prin procedee de disimulare, de ocultare, aluzive, de transfigurare a realu- lui, a fost un organism bizar, interesant de analizat din afară, de lumea liberă. Cu rol terapeutic pentru publicul acelor ani, exersat în lectură, pătrunderea în spaţiile ficţionale, declanşate de metaforă, era o modalitate de conservare a libertăţii. În deceniul 7, poetul Nichita Stănescu uzase de metaforă evadând din „realismul socialist”.

Schimbă-te în cuvinte”, suna un vers din Epica Magna. În acest context, călătoria poetului în patria artei clasice – în primavara anului 1971 – cred, nu a fost întâmplătoare pentru opera sa:

Treceam prin acel loc…Impresiile şi gândurile primei mele treceri pe acolo s-ar putea strânge undeva într-o cochilie de melc cerebrală, intimidate, aşteptând poate să răsară în timpul vreunui somn greu, sau cine ştie când, într-un târziu de vârstă obosită când ţi-ai luat rămas-bun de la vechile ordini ale existenţei şi sub pretextul lipsei de memorie, te risipeşti într-un secessionism interior în care întregul începe să se disculpe faţă de sine însuşi, dând din ce în ce mai multă dreptate părţilor sale, ca un semn de laşitate a cunoaşterii, sau pur şi simplu ca un semn de dezinteres… În fine, era o lumină de după-amiază neverosimilă…” [xv)

Italia nu mai înseamnă doar un timp al călătoriilor suspendat, o evadare în Utopia, sinonimă crimei de lesmajestate a acelor ani. Notaţii sau vederi grăbite, Suetonius, Marc-Aurelius, Canal Grande, faţadele palatelor, celebrele Ca d’Oro, Palazzo Foscari, Palazzo Rezzonico, Palazzo Pesaro, Ponte di Rialto, aparţin unei alte lumi, Serenissima, Veneţia lui Tizian, Guardi, Tintoretto sau Veronese.

La Institutul Cultural din Veneţia, am luat un interviu unui poet italian local, Alfio Fiorentini, entuziasmat, cu vervă meridională, de lectura poeziei lui Nichita, în italiană. Pentru cineva care nu l-a cunoscut pe Nichita şi nu ştia nimic despre pro- cedeele de ocultare a literaturii sub comunism, de disimulare, ascundere într-un text metaforic, Alfio Fiorentini a avut o percepţie aproape de adevăr.

El a văzut la Nichita dramatism real şi bucurie de copil : „Nu sunt simplu de tradus în italiană versurile sale. Dar din ce am ascultat şi am citit, affirm sincer că suntem în faţa unui poet de o mare valoare, cu adevărat europeană. E un poet care uzează de un limbaj robust, nu afectat, vlăguit, nu diseminat, cum e atâta altă poezie. De aceea, el a atins un nivel de realizare a limbajului singular. Lucrul cel mai important în această poezie este inovaţia imaginii.»

Există diverse reţete pentru a face critică de artă. Poetul nu este un filosof al artei, cum s-a spus exaltat. Criteriul său de selecţie este subiectivitatea. Dacă am crede că Vremea călătoriilor înseamnă doar experienţe culturale, l-am situa, restrictiv, pe Nichita Stănescu în rândul turiştilor culturali, cohortei de oameni cu aparate de fotografiat care se străduiesc să reţină totul în sprijinul memoriei târzii, arhivei personale complete.

Eseurile din Vremea călătoriilor ne apar ca recuperare a unor stări poematice autobiografice, pretexte pentru meditaţie.

Nichita Stănescu – mitizat, fixat într-un portret al poetului tânăr, imprevizibil, neliniştit, incalculabil în aproximările sale poematice, adolescent etern. Roma cuceritoare îi provoacă stări de mimetism ale gloriei eterne, temperamental. Câteva din cărţile  publicate după acest moment indică o ruptură de stil, barocă, ermetismul unei „realităţi senzoriale” [xvi].

La guerra delle parole

Roma – 12 secole de istorie umană.

Războaie şi crime celebre.

Seducţia asediului.

PAX ROMANA.

Dimineţile la Roma, cu prospeţimea lor de nebănuit! Culorile romane, mediteraneene, pastelate. Cinele în trattoria (până şi bucătăria italiană e o formă de cultură). Temple, palate, porticuri, emoţionantele Piazza del Popolo, Via del Corso, Piazza di Spagna, Piazza Navona, Piazza San Pietro, Transtevere, Villa Borghese…

O voce masculină, timbrată, din off: “Iubiţi părinţi vă transmit un gând de dragoste şi de dor de lângă miraculosul Coliseu roman, din Roma, Nichita” (mai, 1971) [xvii]

Lector univ. dr. Grațiela Popescu

Jurnalism, Hyperion

 

 

[i]   Nichita Stănescu, Nevoia de artă (pp.40-61), Vremea călătoriilor (pp.251-274), în Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, 1990

[ii]  Eugenio d’Ors, Profesiunea de critic de artă, Ed.Meridiane,Bucureşti, 1977, Trei ore în muzeul  Prado. Barocul, Ed. Meridiane, 1971

[iii] Late Modernism as Postmodernism: The Postmodern Reader (anthology), Charles Jencks, Wiley; 2010

[iv]  Regimuri ale imaginarului, sematism al imaginilor, în Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, cartea a treia, Elemente pentru o fantastică transcedentală, cap. 1, Universalitatea arhetipurilor, Ed. Univers, 1977, p. 471.

[v]  Ilustrată păstrată în arhiva Muzeului Literaturii Române din Bucureşti

[vi] Sinistrele obligaţii “morale”, directivele date de Nicolae Ceauşescu: „De dragul libertăţii de creaţie, noi nu putem închide ochii, nu vom admite să se scrie orice fel de literatură. Nu vom admite niciun fel de literatură care ar putea dăuna educaţiei socialiste a poporului nostru.

Nu putem accepta niciun fel de libertate pentru creaţiile inspirate din concepţiile străine de ideologia clasei muncitoare, care servesc poporului, socialismului, naţiunii noastre. (Aplauze vii).

Este necesar ca organele noastre de partid, la toate nivelele, să-şi exercite rolul de conducător şi îndrumător al acestor sectoare de activitate. Nu trebuie să admitem nici un fel de critic ce încearcă să promoveze concepţii estetice retrograde. Cred, tovarăşi, că trebuie să luăm măsuri împotriva oricărui spirit liberalist care lasă posibilitatea să apară concepţii ce nu servesc educaţiei socialiste şi comuniste”.

(Tezele din iulie,1971).

[vii]  Nichita Stănescu, idem.

[viii] O subminare livrescă, prin recurs la valorile artei occidentale, a sloganului de partid; deceniul fanatizat al derapantelor lozinci ale

Partidului, amintesc de George Orwell, 1984: „Razboiul este pace./ Libertatea este sclavie./ Ignoranţa este putere”.

[ix] Nichita Stănescu, Sandaua lui Marc-Aureliu, Fiziologia poeziei, Ed.Eminescu,1990, p.268.

[x]  Nichita Stănescu, Nevoia de artă, Fiziologia poeziei, p. 48

[xi] Idem, p.48-50

[xii]  Alexandre Cingria, în Arta contemporană şi realitatea (p.155), apud Artă şi realitate, în Eugenio d’Ors, Profesiunea de critic de artă

[xiii]  Nichita Stănescu, Sandaua lui Marc-Aureliu, p.272

[xiv]   Idem, p.269

[xv]  Idem, p. 251

[xvi]  Epica Magna (1978), Operele imperfecte (1979), Noduri şi semne (1982), Respirări (1983), Ordinea cuvintelor (1985), Antimetafizica (1985)

[xvii]  Ilustrată păstrată în arhiva Muzeului Literaturii Române din Bucureşti.

 

Comments

comments

Un comentariu la „The Joy to Escape in Utopia… Nichita Stănescu, Vremea călătoriilor

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.