Tîlharnici de lux și crime împotriva jurnaliștilor – Maria Diana POPESCU

Mai mult de 90% din crimele comise în întreaga lume împotriva jurnaliştilor rămîn nepedepsite, a atras atenţia Jan Eliasson, secretar adjunct al O.N.U., calificînd faptele ca fiind şocante şi inacceptabile. „Atunci cînd un jurnalist este ucis, trebuie să ne asigurăm că moartea sa este investigată prompt şi că se face dreptate”, a spus oficialul, exprimîndu-şi regretul faţă de uciderea a peste 600 de jurnalişti în ultimul deceniu. „De fiecare dată când un jurnalist este ucis sau intimidat pentru a tăcea, e o voce mai puţin care să vorbească în numele victimelor, crimelor şi abuzurile asupra drepturilor omului. Un observator mai puţin al eforturilor de a respecta drepturile şi de a asigura demnitatea umană. Majoritatea jurnaliştilor şi angajaţilor mass-media sînt ucişi cînd relatează despre cazuri de corupţie sau activităţi ilegale”, a spus Eliasson. La fel şi Kathleen Carroll, editor executiv al Associated Press şi vicepreşedinte al Comitetului pentru Protecţia Jurnaliştilor (C.P.J.), a afirmat că, potrivit datelor deţinute cinci jurnalişti din şase sînt ucişi în propriile oraşe pentru că relatează despre problemele locale, deseori legate de fapte penale şi corupţie. Mulţi dintre cei criticaţi îi urăsc pe jurnalişti, iar acesta este semnul că ei îşi fac datoria aşa cum trebuie, reuşind să-i supere. Consiliul de Securitate al O.N.U. a adoptat o rezoluţie în decembrie 2006, prin care condamna atacurile internaţionale împotriva jurnaliştilor şi atrăgea atenţia că, jurnaliştii trebuie „respectaţi şi protejaţi”. Aviz unor politicieni români care, abuzînd de funcţii, ameninţă  şi trimit D.N.A.-ul peste jurnaliştii unui post central de televiziune. Ce nu le convine? Că o parte a presei spune adevărul?

 

Iată de ce încerc şi eu cu mijloace proprii să mă protejez de atacurile „binefăcătorilor” şi cu atît mai mult de isteriile care vizează prezumţia de parvenitism şi pehlivănie. Cum adică să avem umilinţă înaintea unui nou născut? Dar ce, e Dumnezeu? „Ura! Ura! Ura! Azi, 22 iulie, în anul 2012, îi urăm bun venit, cu umilinţă, unui viitor rege!”. Anglia e cumva cu un an în urmă şi nu ştiu eu? Sau au superstiţii legate de 13?  N-am nimic cu pruncul născut de mama Kate, să fie sănătos şi bun de muncă! Dar nu-i nici zeu, nici semizeu. Sînt destui trîntori pe la palatele lumii. Asta mă îngrijorează. În ţările africane, mii de nou-născuţi odată cu cel al lui Kate mor de foame, de sete, de boli, fără medicamente, fără medici, fără şanse la viaţă, în timp ce pe seama unei naşteri la fel ca toate celelalte se face un tam-tam mediatic opulent şi agresiv. Poate că ar putea fi înţeleasă presa „perfidului Albion” acolo, la ei, dar ce treabă are Dâmboviţa cu Baby-Kate? Ei ignoră faptul că respectul se cîştigă pe căi morale. Nostalgia vremurilor coloniale l-a făcut pe Grandfather Charles să viseze la aducerea odraslei nou-născute în România, de parcă n-am avea destui tîlharnici în bătătură. Puţinii oameni care au stat ore întregi în faţa unui spital să li se dea cu pipeta ştiri despre naşterea unui copil, la fel ca ceilalţi copii care se nasc în toate colţurile lumii, mi-au inspirat milă. În mod sigur li s-a aruncat un biscuite, acolo. Altfel, mult zgomot pentru nimic şi o maimuţăreală valabilă pentru apusul secol XVI. Românii noştri, pe seama cărora ziarele englezeşti scriu verzi şi uscate, sînt mult mai demni şi mai raţionali. S-a exagerat enorm! Mai rămăsese să ne ţină la curent cu dilatarea. Aceeaşi presa ahtiată după paranghelie ne va informa, probabil, la ce oră a supt, cît de des i se schimbă scutecele sau dacă i-au dat dinţii de lapte. De parcă în lumea acesta nu s-ar mai întîmpla nimic altceva. Despre olimpicii noştri cu creiere de geniu, care au cucerit lumea,  nu scrie presa engleză. Ce treabă avem noi cu regii lor! Săracul bebeluş! Umilinţă în faţa Creatorului Suprem! Nu a unui nou-născut!

 

Mai uşor cu regii pe scări! Epoca lor a apus în Evul Mediu şi ei continuă să se lăfăiască într-o opulenţă sfidătoare. Între ei (cu toată nobleţea de propagandă), liderul Coreei de Nord şi killer-ul întors la locul faptei, în Bucureşti, nu e  mare diferenţă. Poul Thomsen, cel mai dur negociator din istoria F.M.I. în relaţia cu România, unul dintre autorii celui mai drastic program de reformă economică impus României de F.M.I. şi Banca Mondială în perioada 1996-1998, a revenit la Bucureşti, în delegaţia Lagarde. Unde a mîncat lupul o oaie, se-ntoarce s-o mai mănînce şi pe-a doua. Pe vremea lui, inflaţia ajunsese la 300%, iar cursul leu-dolar se triplase. Cum de Lagard mai e încă în funcţie, de vreme ce justiţia franceză şi o serie de oficiali au trecut-o pe banca acuzaţilor pentru spălare de bani şi fraude fiscale? E firesc ca în fruntea hoţilor să stea mama lor. Oricare ar fi situaţia, se dau peste cap şi tot în picioare cad, indiferent pe cît au pus mîna.  Guvernul român i-a primit cu pîine şi cu sare, în timp ce Ungaria încheie definitiv socotelile cu F.M.I.. Banca Naţională a Ungariei a cerut F.M.I. să închidă biroul lor din Budapesta, despre care a declarat că nu mai este necesar, întrucît autorităţile ungare vor achita împrumutul luat în 2008 pînă la sfîrşitul acestui an, înainte de scadență. F.M.I. nu mai poate numi un înlocuitor al actualului reprezentant în Ungaria, al cărui mandat se încheie în august. Printr-o scrisoare adresată lui Lagarde, autorităţile ungare au iniţiat procedura de închidere a biroului F.M.I. de la Budapesta.

 

Din care pricină femeiul are insomnii, precum batalionul de înalţi funcţionari, care în perioada 1991-2004 l-au ajutat pe Hayssam şi pe fraţii săi să fure statul român, făcînd ca o parte din banii rezultaţi din afacerile cu statul să ajungă în buzunarele lor şi ale partidelor. Fraţii Omar (cinci la număr în România) au avut sute de firme fantome. Le foloseau pentru evaziune şi contrabandă, apoi le vindeau unor arabi fictivi, ca să li se şteargă urma. Nu-şi plăteau taxele şi impozitele, iar înşelatul partenerilor de afaceri era principiul cauzalităţii. Garda Financiară, Serviciile secrete, Direcţia Finanţelor Publice şi chiar poliţia, erau la picioarele Haysamilor. După lovitura de stat din decembrie 1989, România a fost oferită pe tavă celor care dădeau cea mai grasă mită. De aceea nu ai avem pic de industrie şi mă minunează tupeul fantastic al directorului Rădulescu de la B.N.R. (omul care a şocat piaţa în 2010, declarînd că euro ar putea ajunge la 7- 8 lei), care minte cu seninătate că România exportă mai mult acum decît în 1988, ultimul an întreg de socialism. Aberaţii monşer! În anii socialismului România exporta în peste 140 de state. Milioane de tone de cereale luau drumul exportului, şi nu numai, iar acum am ajuns importatori de cereale modificate genetic, pe credit cu dobînzi exorbitante! Ce exportăm acum? Pădurile patriei, capete luminate, galoşi de gumă şi sclavi ieftini pe piaţa muncii occidentale.

Comments

comments

Related posts

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Switch to desktop version