IN MEMORIAM – Un profesionist rar: Ion Marin, jurnalistul care a format jurnaliști
S-a stins un mentor. Rapid, „din picioare”, în plină forță. Pentru cei care l-au cunoscut, după absorbirea șocului acestei dispariții premature, este un fel de ieșire din scenă caracteristică unei persoane de anvergura și aplombul lui Ion Marin.
A fost cel mai pasionat profesionist media pe care l-am întâlnit. Ziarul la care mi-am început „ucenicia” în ale presei – şi la care scriu şi azi, după două decenii – era, pe vremea când l-am cunoscut pe Ion Marin, în primul rând o şcoală. Serii după serii de reporteri, redactori şi graficieni şi-au început acolo, în acele birouri care musteau de informaţie şi zumzăiau de du-te-vino, cariere frumoase, de care azi sunt mândri. Mulţi dintre noi avem în CV-uri la loc de cinste stagiul la „Ultima oră”, cu şedinţele de redacţie care „tocau” toate subiectele zilei, cu aşezarea reporterilor în adevărate domino-uri orare pentru încadrarea în deadline, cu spumoasele „competiţii” pentru cel mai inspirat titlu sau cea mai bună aşezare în pagină. Și mereu, „în capul mesei”, era jurnalistul consacrat în investigații de răsunet Ion Marin.
Şi dacă toate acestea ţin de meseria propriu-zisă şi detaliile ei tehnice, o perspectivă mult mai profundă a termenului de „şcoală” vine de la felul în care cu toţii eram învăţaţi să dăm meseriei adevărata ei valenţă socială. Mă refer la deontologie. Aici „Ultima oră” a făcut faţă cu brio ideii de imparţialitate, de independenţă editorială. Era meritul directorului Ion Marin, care împrăștia peste tot, cu extraordinară generozitate și nonșalanță, metode prețioase de a-ți face meseria. Știa totul, ne învăța totul: cum se documentează o anchetă, cum se calibrează un reportaj, cum se echilibrează un text de opinie, cum se argumentează o știre. Așa am deprins, toți cei care am lucrat cu Ion Marin, şi am pus în pagini, principiul că nu trebuie să „iertăm” nimic din derapaje, nedreptăţi sau demagogie, că nu trebuie să uităm nimic, pentru ca informaţia să fie completă şi onestă, că nu trebuie să ţinem cu nimeni mai presus de cititorul nostru care trebuia, la rândul lui, să primească totul de la noi. Pe scurt, cine şi-a dorit cu adevărat să devină ziarist „în focul luptei”, a putut face acest lucru la „Ultima oră”, sub bagheta unui profesionist care era dispus să lase să se deschidă aripile oricui și era un exemplu propriu de proporții: toți voiam să scriem într-o zi ca Ion Marin.
Nu în ultimul rând, în redacţia condusă de jurnalistul Ion Marin am mai învăţat ceva nepreţuit, un lucru pe care l-am regăsit cu greu (unii deloc) în alte redacţii: meritocraţia. Mai precis, orice reporter avea „în raniţă” postul de redactor şef. Dacă îl muncea şi îl merita, îl putea avea. Poate de aceea unele dintre cele mai frumoase „concursuri” între colegi de valoare le-am trăit la „Ultima oră”. Îmi amintesc și azi felul în care Ion Marin „ne arunca mănușa” și tot ce aveam de făcut era să ne demonstrăm.
Şi un „detaliu” relevant: „Ultima oră” a acordat întotdeauna culturii cel puţin câte o pagină în fiecare zi. Personalitate cultivată, Ion Marin a ținut întotdeauna foarte mult la acest aspect pe vremea când domeniul era cvasi-inexistent în celelalte cotidiane, când artiştii şi patrimoniul nu erau „la modă”. Este şi aceasta o constantă care a scos întotdeauna ziarul „din rând”, proiectându-l la alt nivel al discursului publicistic.
Din centenarul pe care „Ultima oră” l-a celebrat, personal nu am prins decât douăzeci de ani (seria nouă). Dar ce ani! Pentru continuitate, este suficient să-i privesc pe studenții lui Ion Marin și să știu că răzbătătorul, frontalul, pasionatul și profesionistul ziarist merge înainte, cu spiritul său rar. Cei formați de el, mai multe generații, rămași pe baricadele presei, au strâns rândurile într-o reacție impresionantă și promit să-i cinstească memoria prin performanță profesională. După cât l-am cunoscut, undeva, acolo sus, zâmbește discret…