Viață și piatră – Eugen BLAGA

De multă vreme, ne spunea poetul, se vehiculează, de către unii, părerea după care, la noi, civilizația pietrei nu ar fi existat. Numai cea a lemnului, din care cauză  putreziciunea ar fi  distrus urmele, civilizațiile, istoria.Poetul nu a acceptat aserțiunea mincinoasă, rea, păguboasă pentru o cultură care-și trage rădăcinile din veacuri îndepărtate. El crede contrariul și o dovedește. Dar nu oricum, nu prin vorbe, ci prin dovezi materiale, prin mărturii adunate din veacuri, dar și din tradițiile locale transmise din generație în generație.

El vrea să arate și celor care nu cred, dar și celor care cred, că piatra, la noi, are viață, o viață lungă, de mai multe generații omenești, că piatra ne-a înfrumusețat viața, casele, locurile, că piatra ne-a apărat,stînd întotdeauna în calea valurilor de dușmani care au trecut prin părțile noastre, că piatra a stat și stă la căpătîiul mormintelor părinților noștri, că piatra suferă atunci cînd suferim și noi, că între viață și piatră este o dragoste aprig,ă așa cum este doar între o femeie și un bărbat.

Și poetul a reușit să convingă, iar cine nici acum nu crede nu are decît să facă un drum la Sîngeru-Prahova.

Un proiect vechi de mai mulți ani a prins contur odată cu vizita, și ea de mult așteptată, la conacul din Urlați, donație a celui care a fost Alexandu Bellu, personalitate marcantă a secolului XIX, care a donat și terenul pe care s-a așezat cimitirul cu același nume.
Proiectasem vizitarea conacului de mai multă vreme, de cînd efectuasem un periplu la o serie de alte muzee importante pe care le are județul Prahova, generos promovate de către autoritățile locale.

Cum spuneam, am luat drumul Urlaților. Fără greutate am identificat locul și, preț de mai multe ore, ne-am delectat, fiind singurii oaspeți ai acelei zile la conacul bogatei familii.

Totul strălucește de curățenie prin sîrguința cîtorva oameni harnici, dedicați muncii lor, curați și ei trupește și sufletește.
Chiar și fără prezența muzeografului, aflat într-un concediu, de altfel, necuvenit în scurtul sezon, în care puțini turiști aleg acest loc.
Îndrumător prin camerele casei, prin crama bogată, prin lapidarium, ne-a fost o harnică și amabilă doamnă, care avea cu totul alte obligații de serviciu și un paznic copleșit el însuși de măreția locului și care făcea, chiar fără să i se ceară, totul, pentru ca musafirii locului să se simtă bine.
Așa s-a făcut că am putut admira în liniște, în universul gîndurilor noastre, toate frumusețile acelei case, ale acelui loc, acum împuținat nedrept de autoritățile locale, care și-au permis să transforme în parc orășenesc o parte semnificativă din domeniul familiei Bellu.

Am admirat, frumoasele și valoroasele obiecte de artă decorativă adunate de un colecționar bogat și bun cunoscător al artei, apoi piesele de mobilier foarte bine recondiționate, doar agresiv și nefiresc lăcuite, neconforme cu cerințele unei recondiționări autentice, de foarte bună calitate. Lacul eclatant, cu prea mult luciu, face ca frumusețea mobilierului antic, de mare calitate artistică, să piardă. Poate un lac mat, neagresiv și întins fără a fi remarcat, recondiționa mult mai bine piese de sute de ani, superbe prin lucrătură, opere ale marilor ebeniști ai occidentului și orientului acelor vremuri.

Același paznic destoinic al conacului Urlaților, a cărei soție este custode la muzeul sătesc din Sîngeru, ne-a recomandat insistent să mai parcurgem 20 de kilometri pentru a vizita și acest muzeu.
Am acceptat dar, ajungînd, nu mică ne-a fost mirarea cînd, la coborîrea din autoturism, am remarcat că poposiserăm lîngă o clădire impresionantă, nu neapărat prin dimensiuni, cît prin unicitatea arhitecturii în peisajul local, ca și prin materialul din care casa era construită, în exclusivitate piatră, și care era vecină cu muzeul și biserica din comună.

Casa are doar parțial etaj, ceea ce ne convinge că ea a fost ridicată cîndva după 1700, doar atunci, în arhitectura rurală românească, fiind construite locuințe pe două nivele. Pînă la acele vremuri casele erau așezate doar pe orizontală. Chiar și în veacul al XVIII-lea, doar puține case aveau mai multe caturi.
Casa cu etaj ne trimite la casele din Balcani, la casele întărite, închise, fortificate, asemănătoare cu culele, cu casele boierești de altădată.
Scările de acces sînt apărate de ziduri, la capătul cărora aflăm uși puternice, ansamblu ce poate căpăta numele de cerdac, iar la capătul dinspre drum casa este dotată cu un foișor/balcon, sub care, de regulă, este ascunsă intrarea în pivniță.
Ne-au atras atenția, chiar din drum, lucrările din piatră cioplită dur, cu finisaje puține, țărănești, așa cum numai cei care-l cunosc pe Brâncuși pot înțelege.
Apoi am remarcat, cu o nouă surprindere, o placă din piatră, într-un format un pic prea modern, și care ne anunța că ne aflăm în fața Muzeului Pietrei din Sîngeru, organizat de către Fundația Lucian Avramescu.

Evident, bucuria ne-a fost cu atît mai mare, cu cît, deși nu era afișat un program de vizitare, muzeul fiind în organizare, după ce am bătut, poarta mare de lemn ni s-a deschis.
O tînără fermecătoare, mignionă, ușor emoționată, politicoasă, amabilă, sobră, dar sigură în atitudine, avînd alături o minune parcă desprinsă din pînzele școlii flamande și olandeze, pe care în copilăria mea le-am văzut pentru prima dată în muzeul unic care este Bruckenthal, și am descris-o pe frumoasa fiică, de numai cinci ani, a distinsei familii Avramescu.

Am avut plăcerea ca, împreună cu doamna casei, să admirăm frumusețea unei case unice, cu încăperi parcă desprinse din castelele englezești, ridicate în totalitate din piatră, de către meșteri țărani localnici, îndrumați fiind de un împătimit al pietrei și istoriei, care este stăpînul casei.

Casa, în parte, păstrează formatul inițial, așa cum era în vremea bunicului poetului, om al locului, înstărit, cu donații mari în comună, cum ar fi clădirea primăriei, parte din casa care găzduiește muzeul, bunicul avînd și el strămoși ctitori de biserici.

Nu este lipsit de semnificație faptul, nereținut de oamenii răi, care încă mai lovesc, nemeritat, în poet, că părintele său a fost un respectabil și dorit primar liberal în comună, lovit apoi prin confiscarea averii, a caselor, a pămînturilor.
Poate, mai mult decît alți falși sau autodeclarați dizidenți și persecutați ai epocii trecute, poetul ar fi fost îndreptățit să acuze, să-și arate rănile, să condamne pe cei care i-au confiscat casa, averea, totul.
Dar poetul a refuzat. Așa cum a refuzat orice înregimentare politică (am fost într-un singur partid, nu mai pot fi în altul, deși a fost curtat de mai toate, pentru a i se fura notorietatea), orice acuză, orice scuză sau justificare. Aceasta nu înseamnă nici pe departe, însă, lipsă de atitudine sau abandonare. Nu înseamnă sihăstrie. Nici vorbă.
Agenția de presă, apoi editorialistica, volumele de poezie și, nu în ultimul rînd, fundația, care este marele proiect al poetului, stau mărturie.

Casa impresionează prin tot. Prin unicitatea sa în peisajul arhitectonic local, prin materialele folosite – piatra, iar pentru zidire s-a folosit doar  varul local și nisipul, fără omniprezentul beton, apoi lemnul tare, tăiat la joagăr de fierăstraie lungi, mînuite de o parte și de alta de cioplitori cu palmele bătute și degetele zdrelite de fierbințeala lemnului care, neștiind ce se petrece cu el, la început plînge și se cutremură de teamă, sfîrșind apoi într-o bucurie a trăiniciei și a apropierii pentru totdeauna de oamenii dragi care l-au așezat în mese lungi, în scaune domnești, trainice, în pervaze uriașe, în stare să găzduiască, în  zilele de iarnă, ciorchini de copii zgîindu-se, cu năsucurile lipite de geam, la nămeții din curte.

Totul în aceste case, pentru că sînt mai multe în perimetrul generos al proprietății moștenite de poet de la predecesorii săi, este maiestuos. Este trainic, este uriaș, emanînd forță, sobrietate, istorie, și, paradoxal, în ciuda pietrei reci, foarte multă căldură. O căldură specială, o căldură a căminului, venită din vremurile de altădată, cînd boierii, ajutați de slugi harnice, dăruite generos de boieri, stăpîneau pămînturi, averi, case și pe lîngă care trăia o întreagă comunitate. Poate, odată, așa s-au petrecut lucrurile și în acest perimetru.
Am aflat destule lucruri interesante din gura frumoasei doamne, dar nu suficient de multe încît să nu mai dorim o altă vizită. Ceea ce s-a și întîmplat extrem de repede.

La dorința de a revedea locul, de a-l cunoaște pe stăpînul locului, celebrul poet, gazetar, prozator, om de televiziune, promotor de talente, într-un cuvînt, om de cultură, și l-am numit pe Lucian Avramescu, s-a adăugat și speranța că am putea angaja unul din cioplitorii din zonă pentru a realiza o cruce/troiță de piatră, pe care să o așezăm în Căciulații noștri. Contactul telefonic cu artistul ne-a încurajat.
Peste doar trei zile eram din nou la Sîngeru, de data aceasta fiind întîmpinați chiar de maestru.
Am văzut, cu surprindere, la prima întîlnire față în față, pentru că Serbările le știam și mă bucuraseră cu ani în urmă, un om puternic.

Un om trecut de primele șase decenii ale vieții, cu un chip care trasmite vitalitate, verde încă, masiv, fără a fi gras, cu chipul înnobilat de un păr bun, albit bărbătește, acoperit cu o pălărie de fermier, într-o ținută de lucru, cu mirosul cîmpului în haine și cu privirea albastră, obosită.

Am fost invitați cu căldură sinceră, ca niște rude apropiate sau ca prietenii buni de altădată, care sînt uitați vinovat odată cu trecerea timpului, să vizităm domeniul, interioarele superbe, piatra cioplită care este găzduită, într-o neorînduială bine gîndită, prin toată ograda, pe pereții cuhniei, ai fostelor grajduri, acum recondiționate, în fostele hambare, acum viitoare locuri de odihnă pentru tinerii care, reuniți în tabere de sculptură, vor fi găzduiți de Poet, tabăra urmînd a se chema E LOC SĂ SE MAI NASCĂ BRÂNCUȘI.

Alături s-a clădit o fermă de legume și o fermă de animale, menite să asigure bucatele pentru cei care vor crea, vor munci sau vor înnopta doar în casa căreia, dacă proprietarul îmi permite, i-aș spune, pe drept, conacul Avramescu.
Am admirat cu plăcută surprindere maniera în care vechile ziduri au fost recondiționate, modul în care zidurile au fost curățate și aduse la aspectul lor de dinainte, după ce, nepermis, piatra a fost acoperită în vremurile trecute cu tencuieli mizerabile, care trebuiau să dea eleganță sediilor de CAP, sediului primăriei sau depozitelor care au ocupat casa după naționalizarea nedreptă.

Locul este ocupat de lucruri cioplite într-o piatră moale, cu structură calcaroasă. Obiectele din vechime, culese de prin satele din preajmă sau din alte zone ale țării, mergînd pînă în Ardeal,  în mod evident, în cea mai mare parte a lor, nu erau realizate cu scop artistic, ci pentru trebuințele gospodărești sau ale comunității: pietre de moară, rîșnițe,
adăpătoare, etc. Multe dintre obiectele cioplite conțin simboluri. Vegetale, animale sau de inspirație religioasă.
Peste tot, în curtea largă, împrejmuită cu ziduri groase, din aceeași piatră frumoasă, albă, în casele înalte, cu tavane susținute de bîrne uriașe sau de stîlpi groși, luați din codrii seculari, în camerele stăpînilor și în cele ale oaspeților, totul este curat. Căldura locului este întregită de obiecte de decorațiune simple, de lămpi agățate de grinzi sau montate pe pereți în piatră. Odaia frumoasă, casa mare sau casa bună, cum se numește camera pentru oaspeți, aici lipsește, pentru că, de fapt, toată casa este primitoare, făcută parcă pentru oaspeți.
Din loc în loc mobilele sînt răsfățate de țesături simple, doar din cînepă și din bumbac.
Doar piatra și lemnul răsfață cu adevărat acest loc. Pînă și încăperea pentru baie poartă aceleași peceți, doar că, în centrul ei, tronează o încăpătoare cadă, cum nu se mai fac și nu se mai poartă azi. Din lemn, de fapt din doage de lemn, legate între ele așa cum se leagă butoaiele pentru vinuri, butoaiele de pe drumul care ne-a adus la Sîngeru, numit, asemenea drumului mătăsii, drumul vinului.

Într-unul din editorialele recente ale poetului este inserată întrebarea unui prieten al său care, cunoscînd abandonarea Bucureștiului în favoarea Sîngerului, l-a întrebat: Ai aderat la secta copacilor?
Parafrazînd, aș adresa îndemnul:

Haideți să aderăm la secta iubitorilor de oameni și pietre!

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.