Aurel V. Zgheran: Aș întoarce timpul și l-aș opri pentru totdeauna la Buzău
Tânără ca o dimineață, frumoasă ca o poezie, veselă ca o speranță, artista cu talent Anca Diana Panțîru-Stancu este o interpretă de muzică populară bănățeană – ca să așezăm o piatră de fundamentare la portretul ei artistic mirabil –, dar glăsuiește cântece în orice gen muzical, dulce ca un susur de izvor, plăcut ca o dorință, scânteietor ca soarele ochilor ei frumoși, aprinși în flăcări verzi, albastre, aurii, vibrant ca tresăririle genelor frumoase, atrăgător ca-nfiorarea gurii întredeschise precum o fereastră prin care zboară sunetul melodiei și se dezvelește lin un surâs fermecător…!
Are trandafiri în obraji și două umbre de gropițe ce se zăresc numai când zâmbește, ca două cuiburi discrete ale sărutării, are stele în oglinzile privirii adânci, atât de adânci că o simți până în spatele ochilor unde lumea privită devine o solie a inimii, are dinții atât de albi încât în lucirea lor plină par niște flori de porțelan înrămate de buzele-i rumen catifelate, pe care cântecele le sărută și vin la rându-le sărutate, la inimile noastre…!
Părul îi cade peste umeri ca două revărsări de ape prin mijlocul cărora se ivește vadul unuia dintre cele mai frumoase chipuri feminine cu care timpul contemporan al spectacolului muzical românesc vinovat de transgresarea până întru sluțire a decorativității umane la artiști, se mai reabilitează. Uneori Anca își ondulează numai inele părul de aur roșcat și aur de soare, de l-ai descreți cu sărutul privirii!
Tapiseriile florentine nu întrec în frumusețe chipul acesta. Nici corpul ei de căprioară frumoasă, suplă, înmlădiind magnific dezinvoltura sălbatică, naturală, pe trupul ei, nu e învins în minunea frumuseții umane de picturile Renașterii.
Deși corporal este ca o muză săpată în marmură, iar spiritual este ca o vulturiță, Anca este numai și numai Anca: frumoasă numai și numai ca ea, blândă numai și numai ca ea, radioasă numai și numai ca ea, energică numai și numai ca ea…! Și cântă numai și numai ca ea. Adică minunat de plăcut și minunat de valoros atât muzical cât și din perspectiva poeziei cântecului…!
Ea a lăsat gândul, mintea, sufletul meu fără cuvânt, a istovit cuvântul ce mi-a slujit de atâtea ori la a oglindi portrete, l-a lăsat sărac, dezbrăcat de semnificații, palid, învins…! Pentru a o ilustra pe Anca mai aproape de vibrația emoțiilor mele, cuvintele unui text scurt nu mă pot ajuta. Poate o carte…!
Nu m-am predat. Dar voi strânge iarăși acasă cuvintele și nu le voi mai risipi niciodată pe cine din partea mea mi-am dat seama că nu merită. Pe toate mi le voi lăsa apoi absorbite într-o seducție iremediabilă de către artista Anca Diana Panțîru-Stancu.
Am reascultat-o cântând, azi cu Raoul într-un duet ce-ar trebui să se repete pentru că este mirabil. Mi-am recăpătat astfel puterea și voința de a scrie despre ea lăsînd pe cuvinte să îmi bată la poarta inimii, nu căutându-le eu pe unde le-am trimis, le-am lăsat ori le-am pierdut, uitate.
Am retrăit amintiri frumoase de la Festivalul „Benone Sinulescu”, din vara toridă a anului 2019. Atunci am întâlnit-o pe Anca, iar de atunci, neîncetat o admir ca om frumos și ca artistă autentică și cu cert talent, convingând rapid și definitiv, căci soarele strălucitor este frumos de când răsare, poate chiar mai fascinant atunci…!
Îmi amintesc cele trei zile ale festivalului la care am fost invitat de neuitatul Benone Sinulescu, îmi amintesc de Benone Sinulescu în fiecare zi, cu lacrimi în suflet – atunci, în prezența sa și a altor artiști, precum și a primarului Constantin Toma, a unor invitați, a presei, radiourilor, televiziunilor mi-a fost prezentată cartea „Benone Sinulescu. O viață pe versantul muzicii folclorice”.
În acele zile am cunoscut-o pe artista Anca Diana Panțîru-Stancu. Evenimente ca acelea din care decurg toate amintirile mele nu se vor mai repeta cu aceeași desfășurare de program, de anturaj, de spațialitate, atmosferă…, dar amintirile nu să se repete înseamnă că spun ce trăiesc eu în continuare în sufletul meu ci să fie cu mine toată viața mea, și vor fi…! Eu nu le voi uita niciodată. Parcă n-a trecut decât o clipă de atunci…!
Ascult cu drag și prețuiesc nelimitat cântecele artistei despre care ca să scriu nu trebuie să caut departe amintiri, căci amintirile sunt eu cu ea în gând, amintire este scena de la Buzău pe care a cântat Anca, amintire este restaurantul hotelului Pietroasa unde ne restrăngeam cu toții seara, în jurul maestrului Sinulescu și unde mai gustam și câte o gură de pară ardelenească adusă pe îndestulate de Traian Ilea, (eram la masă împreună – nu seară de seară în aceeași componență – Benone Sinulescu, Anca Panțîru, Ana Pacatiuș, Traian Ilea și soția sa Valeria, soția lui George Stanca, Elena, prietenul meu Adrian Naidin, o prietenă pe care o chema tot Anca, prof. Anton Hadăr, Mariana Iliuț, Sorin Ghilea, primarul Buzăului, Constantin Toma, impresarul Ionuț Pavel, Ioan Dăncăneț, eu și alții…), amintire este hotelul Pietroasa unde am fost cazați cele trei zile, amintire este Buzăul cu semnalul duios de aducere aminte al ornicului din turnul Palatului Comunal.
Cum să uit toate acestea? Cum să uit pe artista minunată, Anca Diana Panțîru-Stancu, pe care de atunci eu am știut că o voi respecta și îndrăgi întreaga mea viață, atât de mult încât dacă aș putea întoarce timpul, la Buzău l-aș întoarce, apoi l-aș opri aici, pentru totdeauna.
Aurel V. Zgheran