Cazul Dumbrava: între acuzații, compasiune și responsabilitatea statului
Cazul de la Dumbrava a ajuns în atenția opiniei publice prin imagini și informații tulburătoare, prin acuzații extrem de grave formulate de procurori și prin intervenția autorităților care au decis evacuarea și relocarea persoanelor găzduite în centrele administrate de Viorel Pașca.
Ancheta penală trebuie să își urmeze cursul, iar orice persoană cercetată beneficiază de prezumția de nevinovăție până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Nu este rolul nostru să substituim justiția și nici să formulăm verdicte înaintea instanțelor.
Dar cazul Dumbrava ridică o întrebare mult mai largă, una care depășește persoana lui Viorel Pașca și dosarul aflat în atenția DIICOT:
Unde a fost statul român în toți acești ani? Pentru că, indiferent de concluziile anchetei penale, rămâne un fapt greu de ignorat: sute de oameni extrem de vulnerabili au ajuns să trăiască într-un sistem informal de protecție, iar autoritățile au intervenit abia acum, după ani în care situația a existat și, potrivit informațiilor publice, a fost cunoscută. Peste 3.000 de oameni în 20 de ani?!
Cine erau oamenii care ajungeau la Dumbrava?
Aveau familie, venituri, acte de identitate, dizabilități severe?
Câți sufereau de boli incurabile sau se aflau în ultimele luni ale vieții?
Câți puteau fi îngrijiți singuri și câți aveau nevoie de asistență permanentă?
Și, mai ales, câți dintre ei au fost refuzați sau nu au putut fi primiți în sistemul autorizat de protecție socială?
Nu putem presupune că toți cei care au ajuns la Dumbrava au fost victime și nici că toți au fost tratați în mod corespunzător. Dar nu putem nici să ignorăm întrebarea dacă, pentru o parte dintre ei, Dumbrava a reprezentat singura soluție disponibilă într-un moment în care sistemul public sau privat autorizat nu a oferit o alternativă.
Dacă acest lucru se confirmă, atunci avem în față o problemă care nu mai este doar despre Dumbrava. Este despre sistemul din România, care nu a putut primi acești oameni.
Dincolo de ancheta penală și de acuzațiile care urmează să fie clarificate de justiție, există o realitate umană care nu poate fi ignorată.
Un om aflat în ultimele zile sau luni de viață, fără familie și fără posibilități materiale, are nevoie de îngrijire paliativă. Un om cu membre amputate are nevoie de îngrijire medicală și socială specializată. O persoană cu răni grave, cu infecții sau cu dizabilități severe are nevoie de personal calificat și de condiții adecvate.
Dar dacă aceste persoane nu erau primite în centrele existente, dacă spitalele nu le mai puteau păstra, iar familiile nu existau sau nu aveau posibilitatea să le îngrijească, ce alternativă le oferea statul român? Aceasta este o întrebare la care cazul Dumbrava obligă autoritățile să răspundă.
Pentru că protejarea drepturilor omului înseamnă să investighezi cu aceeași seriozitate atât posibilele abuzuri, cât și posibila abandonare a unor oameni vulnerabili de către sistem. Un stat de drept trebuie să fie capabil să le facă pe amândouă. Sistemul de protecție socială are reguli, standarde și proceduri. Acestea sunt necesare și trebuie respectate, dar există și oameni pentru care sistemul pare să nu găsească loc.
Ce se întâmplă cu acesti oameni?
Cine îi primește?
Cine îi hrănește?
Cine le cumpără medicamentele?
Cine îi îmbracă?
Cine îi schimbă?
Cine îi spală?
Cine îi însoțește la medic?
Cine le ține mâna atunci când trag să moară?
Și, poate cea mai dureroasă întrebare:
Cine îi înmormântează atunci când nu mai au pe nimeni?
Acestea nu sunt întrebări retorice. Sunt întrebări despre responsabilitatea unei societăți și despre felul în care statul își protejează cetățenii cei mai vulnerabili.
Relocarea lor a rezolvat problema sau doar au mutat-o?
După intervenția autorităților, cele 409 persoane vulnerabile au fost relocate. Potrivit datelor comunicate public de Ministerul Muncii, 394 dintre acestea au fost integrate în servicii sociale din 20 de județe, 15 persoane au fost internate în unități medicale, iar trei persoane au decedat. Pentru susținerea serviciilor în care au fost relocate persoanele vulnerabile, Guvernul a alocat 20.028.000 de lei, repartizați către 23 de unități administrativ-teritoriale.
Dar oare ce se va întâmpla cu acești oameni peste un an? Peste cinci ani? Peste zece ani?
Relocarea este o măsură administrativă. Protecția socială este o responsabilitate permanentă.
Un om vulnerabil nu încetează să fie vulnerabil pentru că a fost mutat dintr-o localitate în alta.
De aceea, ar trebui să știm dacă fiecare persoană relocată beneficiază în prezent de o evaluare individuală, de un plan de îngrijire adecvat, de monitorizare medicală și socială și de o soluție stabilă pe termen lung. Mai ales în cazul persoanelor fără familie, fără acte sau fără venituri, simpla mutare într-un alt centru nu poate fi considerată, în sine, o garanție că problema a fost rezolvată.
Cât ar fi costat statul dacă acești oameni ar fi fost protejați în sistemul autorizat?
Ar fi greu de răspuns fără date complete despre numărul exact al celor care au trecut prin Dumbrava de-a lungul anilor, durata șederii lor, nivelul lor de dizabilitate, nevoile medicale și sursele lor de venit. Dar întrebarea merită pusă.
Dacă o parte dintre aceste persoane nu aveau venituri sau aveau venituri foarte mici, iar statul ar fi trebuit să le asigure cazare, hrană, îmbrăcăminte, medicamente, îngrijire și asistență medicală, costurile ar fi fost semnificative. (Va urma)
Președinte Fondator OADO
Prof. Univ. Dr. Florentin Scalețchi
Foto creată cu Gemini