Cazul Dumbrava: între acuzații, compasiune și responsabilitatea statului (II)

În această a doua parte a articolului, continuăm analiza începută săptămâna trecută.

În declarațiile publice făcute după declanșarea anchetei, Viorel Pașca a afirmat că, din aproximativ 400 de persoane găzduite, doar în jur de 100 aveau venituri, acestea fiind, în opinia sa, modeste. El a susținut, de asemenea, că întreținerea era acoperită în principal din donații și că persoanele găzduite generau costuri importante pentru hrană, îngrijire și materiale sanitare. Aceste afirmații aparțin lui Viorel Pașca și trebuie privite ca atare, nu ca fapte stabilite definitiv.

În schimb, avem acum o cifră oficială: 20.028.000 de lei, alocați de Guvern pentru protecția celor 409 persoane relocate. Această sumă nu reprezintă costul celor aproximativ două decenii în care unele dintre aceste persoane au fost găzduite la Dumbrava și nici nu poate fi extrapolată automat la întreaga perioadă, dar ne oferă un punct de plecare pentru o analiză.

Cât ar fi costat, în toți acești ani, cazarea și îngrijirea în sistemul autorizat a tuturor celor care au trecut prin Dumbrava?

Hrana, medicamentele, personalul specializat, îngrijirea persoanelor imobilizate, înmormântările, cine ar fi suportat toate aceste cheltuieli? Statul? Familiile? Casele de asigurări? Autoritățile locale?

Răspunsurile ar putea arăta cât de mare este, de fapt, costul social și financiar al abandonului persoanelor vulnerabile.

O societate nu poate închide ochii nici în fața abuzului, nici în fața abandonului.

Există un risc în orice dezbatere publică de acest fel: să transformăm totul într-o alegere simplă între două tabere.

Unii vor spune că Dumbrava a fost un loc în care oamenii au fost exploatați.

Alții vor spune că Dumbrava a fost locul în care au ajuns oameni pe care nimeni altcineva nu i-a vrut.

Este posibil ca adevărul să fie mai complex decât aceste două afirmații.

Ancheta penală trebuie să stabilească dacă au existat fapte de exploatare și cine este responsabil pentru acestea.

Dar, în paralel, societatea are dreptul să întrebe cum a fost posibil ca, timp de atâția ani, sute de persoane vulnerabile să ajungă să depindă de un sistem care nu funcționa în cadrul obișnuit al protecției sociale autorizate.

Dacă au existat abuzuri, ele trebuie sancționate.

Dacă au existat nereguli, ele trebuie clarificate.

Dacă au existat persoane exploatate, acestea trebuie protejate și despăgubite potrivit legii.

Dar dacă, în același timp, au existat oameni pe care spitalele, centrele sociale sau familiile nu i-au putut sau nu i-au vrut primi, atunci și această realitate trebuie analizată.

Pentru că statul nu poate spune astăzi că acești oameni erau prea vulnerabili pentru a rămâne la Dumbrava, fără să răspundă la întrebarea:

 De ce nu au fost preluați de stat mai devreme și unde a fost statul timp de aproape două decenii?

Aceasta este întrebarea centrală pe care cazul Dumbrava o lasă în urmă.

Nu pentru a exonera pe cineva de răspundere și nici pentru a minimaliza acuzațiile aflate în anchetă.

Trebuie să înțelegem de ce într-o țară membră a Uniunii Europene și a Consiliului Europei, un număr atât de mare de oameni vulnerabili a putut ajunge să depindă de o soluție informală de protecție timp de atâția ani.

Intervenția autorităților era necesară dacă au existat încălcări ale legii și riscuri pentru persoanele vulnerabile. Dar intervenția lor nu trebuie să se oprească la evacuare și relocare, ea trebuie să continue printr-o evaluare transparentă a fiecărui caz și printr-o analiză sinceră a modului în care sistemul românesc de protecție socială răspunde celor mai dificile situații.

Pentru că problema nu este doar ce s-a întâmplat la Dumbrava.

Problema este și  de ce au ajuns acei oameni acolo.

Iar dacă răspunsul este că unii dintre ei nu aveau unde să meargă, atunci societatea românească trebuie să se întrebe dacă, după ce a închis porțile Dumbravei, a deschis suficiente uși pentru cei care au nevoie cu adevărat de protecție.

 Cazul Dumbrava nu ar trebui să se încheie odată cu evacuarea celor 409 persoane.

Ar trebui să fie începutul unei analize serioase despre sistemul de protecție socială din România, despre responsabilitatea autorităților și despre soarta celor care nu au familie, nu au venituri și nu se pot apăra singuri.

Pentru că o societate se măsoară nu doar prin felul în care îi protejează pe cei puternici, ci mai ales prin felul în care îi tratează pe cei care nu mai au pe nimeni.

Iar întrebarea care rămâne este simplă și dureroasă: dacă Dumbrava nu trebuia să existe, unde trebuiau să fie acești oameni în toți acești ani?

Președinte Fondator OADO

Prof. Univ. Dr. Florentin Scalețchi

 

Foto creată cu Gemini

Comments

comments