Birocrația fură copilării: cum sistemul de adopții din România blochează dreptul copiilor la o familie
La finalul anului trecut, 7.762 de copii aveau statutul juridic de adoptabil, adică erau oficial disponibili pentru adopție, dar fără o familie care să îi adopte.
1.093 de copii au fost adoptați la nivelul întregii țări: 1.080 prin adopție națională și 13 prin adopție internațională. Dintre cei care erau încă în așteptarea unei familii, cam 6.800 aveau între 7 și 17 ani, deja etichetați ca „prea mari”.
Aceste cifre nu sunt simple statistici: fiecare copil din această listă este un minor care trăiește într-un centru de plasament, într-o casă familială sau la un asistent maternal, fără să știe dacă va avea vreodată părinți adoptivi.
Unde se blochează sistemul și care sunt principalele bariere birocratice
- Statutul de „copil adoptabil” se stabilește cu întârziere
Mulți copii petrec ani în sistemul de protecție înainte ca instanța să le declare oficial statutul de adoptabil. Procedurile de decădere din drepturile părintești, evaluările psihosociale și rapoartele DGASPC se mișcă lent, iar până când statutul nu este declarat, copilul nu poate fi inclus în Registrul Național pentru Adopții. Rezultatul: copii care „există” în sistem, dar nu sunt vizibili pentru familiile care vor să adopte.
- Dosare voluminoase și acte care expiră
Familiile care vor să adopte trebuie să depună un dosar complex la DGASPC: acte de identitate, cazier, adeverințe medicale, dovezi de venit, evaluări psihologice, participare la cursuri de pregătire. Aceste documente au valabilitate limitată; dacă procedura se lungește, părinții sunt obligați să le reînnoiască de mai multe ori, cu costuri financiare și emoționale suplimentare. În practică, unele direcții solicită documente suplimentare față de cele prevăzute de lege, ceea ce îngreunează și mai mult dosarul.
- Evaluarea și atestarea: termene legale vs. realitate
Legea prevede ca raportul de evaluare să fie întocmit în maximum 90 de zile, iar atestatul de familie adoptatoare să fie emis în 5 zile lucrătoare după raportul favorabil. În realitate, evaluările pot dura mai mult din cauza programărilor încărcate, a vizitelor la domiciliu și a interviurilor repetate. Familiile trebuie să participe obligatoriu la 12 ore de cursuri de pregătire, care nu sunt întotdeauna organizate frecvent.
- ”Potrivirea” – termenul legal : etapa cu cel mai mare grad de incertitudine
Nu există un termen garantat pentru „potrivirea” – compatibilizarea dintre copil și familia adoptatoare. Aceasta depinde de Registrul Național și de deciziile comisiilor interne. Familiile pot aștepta luni sau ani până la o potrivire, în special dacă doresc copii mici, în timp ce majoritatea copiilor adoptabili au peste 7 ani. Procesul include întâlniri treptate care pot fi amânate din motive administrative sau de personal insuficient.
- Monitorizarea post-adopție: necesară, dar percepută ca povară
După găsirea familiei potrivite, urmează perioada de încredințare în vederea adopției (minimum 90 de zile), timp în care DGASPC face vizite de monitorizare la fiecare 3–6 luni. Monitorizarea postadopție durează minim 2 ani, cu rapoarte și vizite regulate. Deși aceste măsuri sunt concepute pentru a proteja copilul, ele pot fi percepute ca o povară birocratică suplimentară de către familii, descurajând potențialii adoptatori.
- Adopția internațională: blocaje majore
Adopția internațională este permisă doar în condiții foarte stricte (de exemplu, dacă adoptatorul este rudă sau dacă copilul nu poate fi adoptat intern după o perioadă lungă). Comisiile consultative pentru adopții internaționale se întrunesc rar, uneori o singură dată pe an, ceea ce duce la întârzieri majore în aprobarea dosarelor. Dosarele trebuie să treacă prin mai multe autorități (DGASPC, ANPDCA, autorități străine, organisme acreditate), fiecare cu propriile cerințe documentare.
- Lipsa de transparență și interpretări diferite
Nu există o platformă publică, în timp real, unde familiile să vadă câți copii adoptabili sunt, care este stadiul dosarelor sau cum se alocă resursele. Unele prevederi legale sunt interpretate diferit de la un județ la altul, ceea ce creează inechități și confuzii pentru adoptatori.
Studiile arată că primele 6 luni de viață sunt cele critice pentru formarea atașamentului; copiii adoptați după această vârstă prezintă riscuri mari de tulburări de atașament, hiperactivitate, ADHD, dificultăți de concentrare și probleme de relaționare. Instituționalizarea prelungită duce la creștere cerebrală redusă, întârzieri în dezvoltarea limbajului, a funcțiilor executive și a abilităților sociale, efecte care pot persista și în viața adultă.
La noi în țară, mulți copii petrec ani întregi în sistem înainte ca statutul lor de adoptabil să fie declarat și înainte de a fi „potriviți” cu o familie, ceea ce agravează aceste efecte.
Copiii adoptabili provin din contexte de abandon, neglijare sau abuz, iar fiecare mutare între asistenți maternali, centre de plasament sau familii temporare reactualizează trauma pierderii. Procedurile lungi și imprevizibile țin copilul într-o stare de incertitudine cronică, care alimentează teama de abandon și nesiguranța afectivă. Rezultate subliniate și de inspectorii OADO în urma vizitelor avute în centre de plasament, arată că mulți copii dezvoltă anxietate, dificultăți de încredere în adulți și comportamente de autoapărare (agresivitate, retragere).
Majoritatea copiilor adoptabili au între 7 și 17 ani, iar sistemul și familiile îi etichetează adesea drept prea mari pentru adopție. Eticheta „prea mare” este egal cu excluderea socială și transmite copilului mesajul că nu este dorit, ceea ce erodează stima de sine și consolidează sentimentul de inutilitate. Adolescenții din sistem raportează sentimente de izolare, furie reprimată și disperare, iar mulți ajung la vârsta majoratului fără să fi avut vreodată o familie permanentă.
Copiii instituționalizați dezvoltă adesea atașamente dezorganizate sau dezinhibate: se atașează excesiv de orice adult sau, dimpotrivă, evită orice apropiere emoțională. Când în sfârșit apare o potențială familie, birocrația poate prelungi perioada de „potrivire” și de încredințare, timp în care copilul trăiește cu teama că și această relație se va rupe. În cazurile în care adopția eșuează după o perioadă mai lungă de așteptare, copilul suferă o a doua abandonare, cu efecte traumatice majore de lungă durată.
Copiii care cresc mult timp în sistem au procente mai mari de abandon școlar, dificultăți de integrare profesională și probleme de sănătate mintală (depresie, anxietate, tulburări de personalitate). Fără o familie stabilă, mulți tineri care ies din sistem la 18 ani se confruntă cu lipsa unei plase de siguranță, ceea ce crește riscul de exploatare sau marginalizare socială, mulți dintre ei ajungând oameni ai străzii.
Costul uman al birocrației se măsoară în vieți întregi marcate de pierdere, instabilitate și oportunități ratate, nu doar în cifre de adopții.
În alte state europene, platformele digitale permit familiilor să vadă în timp real profilurile copiilor adoptabili și stadiul dosarelor, iar termenele legale sunt respectate sub sancțiune. În România, astfel de instrumente lipsesc, iar transparența rămâne un deziderat.
Ce trebuie schimbat:
- Digitalizare și transparență: Crearea unei platforme naționale, actualizată în timp real, unde familiile să poată vedea numărul de copii adoptabili, stadiul dosarelor și termenele estimate.
- Respectarea termenelor legale: Implementarea unui mecanism de monitorizare care să sancționeze întârzierile nejustificate în evaluări, atestări și potriviri.
- Reducerea documentelor repetitive: Eliminarea cerințelor de acte care expiră rapid și care trebuie reînnoite de mai multe ori pe parcursul aceleiași proceduri.
- Sprijin pentru adopția copiilor peste 7 ani: Campanii de conștientizare și stimulente financiare suplimentare.
- Formare continuă a profesioniștilor: Programe de training pentru asistenții sociali, psihologii și judecătorii implicați în procedurile de adopție, cu accent pe drepturile copilului.
Ultima lege a adopțiilor a adus simplificări procedurale și stimulente financiare, dar nu a rezolvat esențialul: birocrația prelungită transformă așteptarea într–o formă de violență instituțională asupra copiilor, birocrația nu este neutră – ea decide cine are familie și cine nu. Fiecare dosar care stagnează, fiecare act reînnoit, fiecare comisie care se tot amână înseamnă un copil care crește fără să știe ce înseamnă să ai părinți permanenți.
Dreptul la o familie nu este un privilegiu – este un drept fundamental al copilului, recunoscut de Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului și de legislația română. Atâta timp cât birocrația va continua să fure timp din copilăriile lor, acest drept va rămâne o promisiune neîmplinită.
Președinte Fondator OADO
Prof. Univ. Dr. Florentin Scalețchi