Sănătatea mintală este un drept, nu un privilegiu
În fiecare an, pe 10 octombrie, de Ziua Mondială a Sănătății Mintale toată lumea vorbește despre sănătate mintală în campanii și declarații.
În restul anului, pentru mii de oameni de la noi din țară, subiectul rămâne o listă de așteptare, un diagnostic ascuns de teamă, o ușă închisă la un cabinet sau un salon dintr-o instituție în care demnitatea nu mai are loc. Ca organizație de apărare a drepturilor omului, tragem astăzi un semnal de alarmă.
Dreptul la sănătate include sănătatea mintală. Este garantat de Constituția României, de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități și de Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale.
Conform estimărilor Organizației Mondiale a Sănătății, peste un miliard de oameni trăiesc cu o formă de tulburare de sănătate mintală. Problema nu este marginală, ci privește practic fiecare familie.
Cu toate astea, serviciile comunitare de sănătate mintală rămân subfinanțate și subdimensionate, insuficiente și inegal distribuite. Numărul psihiatrilor, al psihologilor și al asistenților sociali este departe de nevoile reale, mai ales în mediul rural și în orașele mici. Cine nu își permite să meargă la un cabinet privat, așteaptă luni de zile sau renunță.
Un motiv de optimism îl constituie construirea unei noi clinici de psihiatrie pediatrică în cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia” din București. Aceasta va deveni cea mai mare clinică de profil din țară, oferind facilități moderne pentru tratamente complexe, terapii de grup, evaluări psihologice și intervenții pentru tulburările determinate de consumul de substanțe psihoactive – o premieră în sistemul medical românesc.
Mulți oameni evită să ceară ajutor de teama că vor fi etichetați la locul de muncă, în comunitate sau în familie. Discriminarea începe însă de multe ori înainte de diagnostic.
Persoanele cu probleme de sănătate mintală sunt frecvent excluse de la angajare, educație și viață socială, iar limbajul public continuă să folosească diagnosticele ca pe niște insulte.
Stigmatul nu este doar o atitudine, este un mecanism concret de încălcare a drepturilor: oamenii care nu cer ajutor ajung la tratament abia în criză, atunci când costurile umane și sociale sunt mult mai mari.
România a fost în trecut condamnată sau criticată de instanțe și organisme internaționale pentru condițiile din instituțiile de psihiatrie și protecție socială.
Cazul Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României (CEDO, 2014) rămâne un reper: un tânăr cu dizabilități a murit în spital, într-un sistem care nu l-a protejat. Încă primim sesizări și vedem rapoarte despre supraaglomerare, lipsa personalului, izolarea persoanelor, folosirea imobilizării și măsuri de constrângere. Fiecare astfel de situație cere control, transparență și răspundere.
O persoană care are o problemă de sănătate mintală rămâne titulara tuturor drepturilor sale. Internarea obligatorie trebuie să fie o excepție, strict reglementată, controlată judiciar și limitată în timp. Tratamentul trebuie să se bazeze pe consimțământul informat al pacientului.
Capacitatea de decizie nu poate fi presupusă absentă din cauza unui diagnostic. Modelul care înlocuiește voința persoanei cu cea a unui tutore sau a instituției contravine standardelor europene și internaționale, iar sprijinul pentru luarea deciziilor ar trebui să înlocuiască tutela.
Anxietatea, depresia, autovătămarea și gândurile suicidale în rândul adolescenților sunt tot mai vizibile. Școlile au prea puțini psihologi, adesea acoperă sute de elevi fiecare, iar serviciile de psihiatrie pediatrică sunt rare și concentrate în câteva centre mari. Un copil care așteaptă ajutor nu are timp de pierdut.
În inspecțiile pe care le-am făcut în centre de plasament, am întâlnit copii care poartă în comportamentul lor urmele unei suferințe pe care sistemul rar o recunoaște ca atare. Mulți dintre ei dezvoltă anxietate, le este greu să aibă încredere în adulți și manifestă fie agresivitate, fie retragere. Sunt semnale ale unei sănătăți mintale afectate, nu „probleme de caracter”. Cauzele sunt de înțeles.
Un copil separat de familie a trăit deja o pierdere majoră, adesea după experiențe de neglijare sau abuz. Dacă în centru el vede că personalul se schimbă des, este supraîncărcat, fără timp pentru relații stabile, rana lui nu se vindecă, ci se adâncește.
Încrederea se construiește prin adulți constanți și previzibili, iar un sistem în care acești adulți lipsesc produce exact comportamentele pe care apoi le pedepsește. Și aici apare o problemă gravă: comportamentele rezultate din suferință sunt tratate ca indisciplină.
Copilul agresiv este sancționat, cel retras este ignorat pentru că „nu deranjează”, și niciunul din ei nu ajunge la evaluare psihologică sau la sprijin terapeutic. Accesul la psiholog, la psihoterapie și la psihiatrie pediatrică este, în multe centre, ocazional, dacă nu, inexistent. Pentru acești copii, statul este părintele legal. Dacă un părinte ar ignora semne repetate de suferință psihică la copilul său, am spune că își neglijează obligațiile. Același standard se aplică statului.
În mai 2026, un raport național prezentat în Senatul României a scos la iveală o realitate îngrijorătoare: aproximativ jumătate dintre elevii din ciclul preuniversitar au declarat că s-au gândit cel puțin o dată la sinucidere. În același timp, aproape o treime dintre elevi spun că au fost victimele abuzurilor fizice sau psihice în școală.
Raportul descrie starea de sănătate mintală a copiilor și adolescenților din România ca pe o „criză tăcută”, iar situația este mai gravă decât în multe alte țări.
Depresia, stresul și tulburările de dispoziție se numără printre factorii importanți de risc, alături de traumă, abuz, bullying, consum de substanțe, izolarea socială și lipsa accesului la servicii de sănătate mintală. Un copil care se simte în siguranță din punct de vedere emoțional poate învăța mai bine, poate construi relații mai sănătoase și are șanse mai mari să-și atingă potențialul.
Audierile din Senat s-au încheiat cu un angajament comun de susținere a sănătății mintale a adolescenților, iar recomandările participanților vor sta la baza creării unei alianțe naționale pentru sănătate mintală. Dar viteza cu care promisiunile se transformă în fapte va determina dacă cifra „jumătate au avut gânduri suicidale” se va schimba în următorul raport.
Drept urmare solicităm autorităților să:
- să crească finanțarea pentru sănătatea mintală și să o direcționeze spre servicii comunitare, nu doar spre internare.
- să dezvolte rețeaua de servicii în comunitate: centre de sănătate mintală, echipe mobile, locuințe protejate, sprijin pentru familii.
- să garanteze dreptul la consimțământ informat și să limiteze strict instituționalizarea obligatorie.
- să asigure monitorizarea independentă a instituțiilor, cu acces neîngrădit pentru organizațiile societății civile și mecanismele de prevenire a torturii.
- să angajeze mai mulți psihologi și consilieri școlari și să integreze educația emoțională în școli.
- să asigure copiilor din sistemul de protecție evaluare psihologică la intrarea în sistem și periodic, acces real la psihoterapie și psihiatrie pediatrică inclusiv în mediul rural, personal suficient, stabil și format în abordări informate de traumă, astfel încât fiecare copil să aibă cel puțin un adult de referință. Comportamentele rezultate din suferință trebuie întâmpinate cu intervenții terapeutice, nu cu sancțiuni punitive, iar alternativele de tip familial (familia extinsă, asistența maternală) trebuie să aibă prioritate față de instituționalizare.
- să combată stigmatul prin campanii publice, politici anti-discriminare la locul de muncă și implicarea persoanelor cu experiență proprie în deciziile care le privesc.
Un stat își măsoară respectul pentru drepturile omului după felul în care se poartă cu cei mai vulnerabili dintre cetățeni, iar cei mai vulnerabili sunt, adesea, copiii aflați în grija lui.
Sănătatea mintală nu este un moft și nu poate rămâne o problemă individuală. Nu mai acceptăm ca ajutorul să fie un noroc, iar demnitatea o excepție. Pe 10 octombrie și în fiecare zi, cerem ca dreptul la sănătate mintală să fie respectat în fapt, nu doar în declarații.
Președinte fondator OADO
Prof. Univ. Dr. Florentin Scalețchi
